4_tsic

Inelele sunt niște podoabe cu semnificații aparte. Ele sunt realizate de obicei din metale nobile (aur, argint, platină), dar și din corn, fildeș, chihlimbar, lemn ori metale comune. De exemplu, după ce Hercule a ucis vulturul trimis să ciugulească ficații lui Prometeu și l-a eliberat pe cel care a furat focul ceresc, eroul l-a obligat pe titan să poarte un inel de fier, pe care fixase o fărâmă de piatră din stânca pe care fusese înlănțuit, ca semn al supunerii față de Zeus. În Antichitate, legea lui Solon cerea oamenilor liberi să poarte inele pentru a se deosebi de sclavi. La romani, doar senatorii și cavalerii aveau dreptul să poarte inele de aur; poporul purta inele de fier. Abia împăratul Hadrian a poruncit să înceteze această discriminare.

Există deci inele ale stăpânului, menite să arate că purtătorul este investit cu o anumită putere și inele care înrobesc. În cazul verighetelor pe care preotul le sfințește, iar mirele și mireasa le schimbă între ei, cei doi soți devin reciproc stăpânul, dar și supusul celuilalt. Aceleași inele servesc și ca mijloc de recunoaștere pentru soții ce se despart o vreme mai îndelungată.

În cunoscuta poemă indiană Sakuntala, regele Dushyanta o întâlnește pe Sakuntale, fata unui eremit și o ia de soție. Când se întoarce în capitală, el îi lasă un inel, pe care femeia îl pierde în vreme ce se scaldă într-un râu. În lipsa acestuia, regele refuză să o recunoască, drept care Sakuntale se întoarce în codru și-l naște pe prințul Bharata. Când un pescar găsește inelul respectiv în măruntaiele unui pește și-l aduce la curte, Dushyanta își dă seama că femeia a spus adevărul și pornește în căutarea ei. Astfel, Bharata este adus la curte și recunoscut ca urmaș, iar din seminția sa se vor naște eroii războinici din Mahabharata.

O tradiție povestită de Gaspar Heltai în Cronica sa (Krónika az magyaroknak dolgairól…, Cluj, 1575) spune că regele Sigismund de Luxemburg rămăsese cam văduv de câtva vreme. Plecat să se lupte cu turcii, a văzut-o și a sedus-o pe fata unui boier din Densuș (numele de familie al mamei, Morzsinai, precum și supranumele de Sibiencea al fiului, indică faptul că neamul lor provenea probabil din Mărginimea Sibiului). Deoarece fata a rămas gravidă, regele i-a lăsat un inel, ca ulterior să-și poată recunoaște odrasla. Băiatul a fost botezat Iancu și a devenit un general temut de turcii otomani, fiind ulterior revendicat ca erou național atât de români, cât și de unguri și de sârbi.

Pe vremea când era prunc, maică-sa îi dădea uneori inelul să se joace cu el. Într-o zi, un corb a fost atras de strălucirea aurului și i-a smuls inelul din mână. Copilul a început să plângă, drept care mama a sărit să vadă ce se întâmplă. Iaca inelul în pom, în ciocul unei păsări negre ca moartea. „Vai, mie, ce-o să fie, dacă îl pierdem !„, a țipat femeia și l-a chemat într-ajutor pe fratele ei, Gaspar, care, într-un târziu, a săgetat pasărea și a recuperat prețioasa bijuterie. De aici, spune Heltai, provine supranumele de Corvinus pe care regele Matei l-a făcut cunoscut în lumea întreaga, mai cu seama prin Corvinele sale, cărți rare, deosebit de frumos lucrate, marcate cu blazonul familiei: un corb ce ține un inel de aur în cioc.

Pierderea inelelor de către logodnici sau sfărâmarea lor în timpul cununiei este socotit de toate popoarele drept un semn aducător de nenorocire. În cazul legendei podului de la Narta, versiunea macedo-română a jertfirii unui om la temelia unei construcții (la români, Mănăstirea Argeșului; la unguri, cetatea Devei), meșterul i-a spus soției că i-a căzut inelul în groapă și i-a poruncit să intre acolo și să-l caute. Femeia, ascultătoare, a coborât, drept care meșterii s-au grăbit s-aducă mortar și au zidit-o în temelie.

Inelul, ca simbol al puterii, apare și în Biblie. În capitolul 41 din Geneză, Iosif îi dezleagă faraonului visul despre cele șapte vaci grase și cele șapte vaci slabe. Mulțumit de interpretare, faraonul îl împuternicește să organizeze acțiunea de colectare a grânelor în cei șapte ani de belșug spre a evita foametea din următorii șapte ani de secetă. Ca semn al transferului de putere („numai scaunul meu de domnie mă va ridica mai presus de tine”), faraonul și-a scos inelul din deget și l-a pus în degetul lui Iosif.

Quintus Curtius Rufus povestește că Alexandru cel Mare, pe patul de moarte, a primit onorul armatei și apoi și-a scos inelul cu pecete și i l-a dat lui Perdiccas, ca semn că ar dori să-i fie urmaș. Totuși, când cei din jur l-au întrebat cui îi lasă tronul, marele cuceritor a răspuns cu diplomație: „Celui mai vrednic.”

Nu toate inelele au această soartă, să fie trecute de la o persoană la alta ca semn de investire cu o putere. Jean Chevalier amintește în Dicționarul de simboluri faptul că Inelul Pescarului (care servește de sigiliu pontifical) este sfărâmat la moartea fiecărui Papă.

La Constantin Brâncuși, inelul se numără printre cheile „aurorei metafizice”, printre motivele care cârmuiesc lumea, alături de sferă, ou, înălțare.

Prima călătorie în Narnia, fantastica lume guvernată de leul Aslan, imaginată de scriitorul englez Clive Staples Lewis, e intermediată tot de niște inele magice. Dar spre deosebire de lumea arabă, care e o lume a mirajelor și a deșertului, domnul Andrew Ketterley, magul din Nepotul magicianului, le-a confecționat dintr-un praf adus tocmai din Atlantida. Inelele galbene aveau puterea să-și teleporteze purtătorii din lumea reală în Pădurea dintre Tărâmuri, în vreme ce inelele verzi serveau pentru explorarea altor lumi, lucru de care au profitat copiii Digory și Polly.

Poveștile arabe din O mie și una de nopți povestesc despre geniile (djinni) care au fost închise în sticle astupate și sigilate cu pecetea lui Solomon. Inelul înțeleptului rege evreu este amintit de Josephus Flavius în Antichitățile sale. În cartea a VIII-a, capitolul 2, istoricul povestește cum magul Eleazar a exorcizat demonii dintr-un posedat, folosindu-se de un inel magic și invocând numele lui Solomon, eveniment la care au asistat împăratul Vespasian, fiii săi, căpitanii și soldații din palat.

Ticălosul vrăjitor din Maghreb îi dă un inel lui Aladdin, pentru a-l feri de duhurile rele, înainte de a-l trimite în grota unde se află lampa magică. Tudor Pamfile menționează că atunci când, dintr-o cauză sau alta, cineva este silit să lase un mort singur în casă, trebuie să-i pună pe piept o seceră și un inel, ca să fie ferit de duhurile rele.

Filosoful grec Platon povestește în Republica, cartea a doua:

Întâmplându-se să vină o ploaie mare și un cutremur pământul s-a crăpat și s-a căscat o prăpastie sub locul unde el se afla. Văzând aceasta și mirându-se, păstorul /Gyges/ a coborât și a văzut multe lucruri de basm, printre care și un cal de aramă, gol pe dinăuntru, cu mici porți. Vârându-și capul pe acolo a văzut înăuntru un mort, de statură mai mare decât părea firesc pentru un om. Păstorul nu luă nimic altceva decât un inel de aur pe care mortul, altfel gol, îl avea la mână și ieși. La adunarea obișnuită a păstorilor, când i se trimiteau lunar regelui produsele păstoritului, veni și păstorul având inelul. Așezându-se laolaltă cu ceilalți, i s-a întâmplat să răsucească piatra inelului către sine, spre interiorul mâinii și, făcând aceasta, deveni nevăzut pentru cei de față, care vorbeau despre el ca despre unul plecat. El se miră și, atingând ușor inelul, răsuci piatra în afară, redevenind vizibil.
(traducere: Andrei Cornea)

Întocmai precum Siegfried din Cântecul Nibelungilor s-a servit de gluga magică ca s-o supună pe sălbatica și puternica Brunhilde, Gyges intră în camera reginei neștiut de nimeni. Spre deosebire de eroul german, păstorul lidian și-a sedus suverana apoi, la îndemnul ei, l-a ucis pe rege, i-a ocupat tronul și a întemeiat dinastia Mermnazilor. Vorbind despre Cresus, ultimul reprezentant al ei, Herodot ne povestește o istorioară asemănătoare în Istorii (cartea I, 7-15), însă fără a pomeni de inel.

De fapt, Platon se folosește de povestea păstorului devenit rege peste noapte ca să discute despre slăbiciunea firii omenești:

Dacă ar exista două astfel de inele și dacă pe primul l-ar avea omul drept și pe celălalt omul nedrept, se poate crede că nimeni nu s-ar dovedi în asemenea măsură stană de piatră, încât să se țină de calea dreptății și să aibă tăria de a se înfrâna de la bunul altuia, fără să se atingă de el, atunci când îi este îngăduit și să ia din piață, nevăzut, orice ar voi, sau, intrând în case, să se împreuneze cu orice femeie ar vrea, să ucidă sau să elibereze din lanțuri pe oricine ar dori, putând face și alte asemenea lucruri, precum un zeu printre oameni, însă, făcând așa ceva, prin nimic nu s-ar deosebi omul drept de celălalt, ci amândoi s-ar îndrepta spre aceleași fapte. Așa fiind, aceasta este o bună dovadă că nimeni nu este drept de bunăvoie, ci doar silnic.
(traducere: Andrei Cornea)

Dar dacă oamenii se lasă atât de ușor corupți de putere, pe Pământul de Mijloc, cel dintre Rai și Iad, există o seminție mică, înrudită cu oamenii, care trăiește în niște vizuini săpate sub pământ: hobbiții. Ei au fost imaginați de profesorul englez J. R. R. Tolkien, în vreme ce corecta un extemporal și au jucat un rol important (deși au detestat dintotdeauna aventurile) în istoria veche a oamenilor, în al treilea Ev, cel dinainte de strămutarea Ielelor dincolo de Marea cea Mare.

Bilbo Baggins era un astfel de hobbit onorabil și ar fi dus o existență pașnică și îndestulată, dacă vrăjitorul Gandalf nu l-ar fi făcut să se alăture unei trupe de 14 pitici, condusă de Thorin Scut-de-stejar. Ei porniseră către Muntele Singuratic, deciși să-și recupereze comoara strămoșească, care fusese confiscată de zmeul Smaug. Peripețiile lui Bilbo sunt povestite în O poveste cu un hobbit. După ce a evadat din captivitatea orcilor ce trăiau în galeriile săpate de-a lungul Munților Cețoși, Bilbo a găsit un inel magic care avea aceleași puteri ca și inelul lui Gyges. El aparținuse unui hobbit decăzut, pe nume Gollum, cu care Bilbo s-a întrecut dezlegând ghicitori și a reușit să-l învingă.

Gollum, zis și Sméagol, a revenit ca personaj în trilogia Stăpânul inelelor. El l-a condus pe Frodo Baggins, nepotul lui Bilbo, pe o parte din drumul ce ducea către ținutul Mordor, împărăția ticălosului Sauron. Podoaba găsită de unchiul Bilbo nu era un simplu inel magic, ci unul în care Sauron, Domnul Întunericului, ferecase cea mai teribilă putere posibilă, una care acționa asupra oamenilor, piticilor și încerca să corupă sufletul curat al ielelor, ca astfel să-i supună unei singure voințe.

Lumea avusese anterior ocazia să scape de teribilul inel la sfârșitul celui de-al doilea Ev, când o Ultimă alianță a Ielelor și Oamenilor l-a învins pe Sauron. Dar Isildur, fiul regelui Elendil, a ezitat să distrugă inelul și astfel răului i s-a oferit șansa să renască. Isildur nu s-a bucurat de captura sa, deoarece a fost ucis, iar mica bijuterie a fost găsită de un hobbit pescar, ucis de Gollum, căruia i-a otrăvit sufletul vreme de 500 de ani.

Când vrăjitorul Gandalf a aflat istoria obiectului, i-a cerut lui Frodo să arunce inelul în focul subteran al Muntelui Osândei, acolo unde fusese făurit. Urma să fie misiune deosebit de dificilă, atât datorită faptului că Sauron își recăpătase o parte dintre puteri cât și datorită influenței nefaste a forțelor întunecate închise în inel. Frodo a fost sprijinit la început de o Frăție în care s-au reunit toate neamurile din Pământul de Mijloc: alți hobbiți, vrăjitorul Gandalf, oamenii Aragorn și Boromir, piticul Gimli și Legolas, fiul regelui ielelor din Codrul Întunecat.

Purtătorul Inelului și tovarășii săi au înfruntat primejdii de moarte, fiind atacați de cei 9 Nazguli, sufletele regilor blestemați; de orcii care au distrus stăpânirea piticilor din Minele Moriei și de demonul Balrog; de trupele trădătorului vrăjitor Saruman și ale celor care-l susțineau pe domnul din Mordor; de teribila . Slăbit fizic, înfometat și însetat, Frodo a cedat psihic pe buza vulcanului și lumea a fost salvată în cele din urmă de Gollum, care i l-a smuls din mână și a preferat să se arunce cu inel cu tot în coșul vulcanic decât să cedeze mult dorita pradă forțelor Întunericului.

(Fragment din culegerea de eseuri a lui György Györfi-Deák – publicată sub pseudonimul Franciscus Georgius, Trilogia Franciscană, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2014, pp. 203-208)

 

György Györfi-Deák
Eseist, autor de literatură science-fiction și fantasy, este unul dintre membrii de bază al unor prestigioase cenacluri precum „Helion” și „H.G. Wells” din Timișoara. Autor a numeroase articole dedicate literaturii create de Profesorul J.R.R. Tolkien, a contribuit substanțial - alături de Robert Lazu și Mihael Cernăuți-Gorodețchi - la elaborarea și finalizarea Enciclopediei lumii lui J.R.R. Tolkien (2007). În anul 2014 i s-a acordat premiul Vladimir Colin pentru volumul Tolkien cel veşnic verde, volum apărut inițial online apoi inclus în culegerea de eseuri Trilogia franciscană publicată în același an, 2014, la Editura „Caiete Silvane” sub pesudonimul Franciscus Georgius.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *