Faerie1

O întrebare…

De ce ne plac poveştile lui Tolkien? Însoţindu-ne de la primele rânduri ale cărţii noastre până la cele din urmă pagini ale ei, acestă întrebare i-a frământat pe toţi cei care au dedicat, la rândul lor, cărţi, studii şi eseuri Lumii de Mijloc. Până şi unii dintre orgolioşii critici, care minimalizează valoarea autorului britanic considerându-l un scriitor „neserios”, care se îndeletniceşte cu basme de adormit copiii (sau adulţii, după caz), nu şi-au putut reprima curiozitatea atunci când trilogia The Lord of the Rings a fost declarată cel mai citit roman al secolului XX. Cum e posibil? s-au întrebat şi se întreabă ei şi acum. Un scriitor de poveşti, fie el şi profesor la Oxford, să fie cel mai influent autor al secolului XX? Ce facem cu Hesse, Joyce, Kafka, Hemingway, Marquez şi încă atâţia alţii despre care se credea că sunt cei mai buni, cei mai citiţi, cei mai iubiţi cetăţeni ai Republicii literelor? De ce le plac cititorilor poveştile lui Tolkien? Întrebarea rămâne, în continuare, mult dezbătută. La rândul lor, aspiranţii la renumele de scriitor şi la celebritatea pe care acesta o poate aduce, au întors pe toate feţele chestiunea, dornici să găsească „cheia succesului”, „reţeta” care i-a adus lui Tolkien celebritatea. Cu toate eforturile lor, ei nu reuşesc să pară mai mult decât sunt: liliputani minusculi ce încearcă să se urce pe umerii uriaşului adormit, J.R.R. Tolkien.

Începând cu epoca clasică a culturii greceşti, miturile antichităţii au cunoscut un proces de erodare şi depreciere prin critica demitologizantă săvârşită de Părinţii Bisericii. În contextul culturii europene, parabolele și pildele Noului Testament au înlocuit treptat, treptat miturile păgâne. Ultimele secole, când metoda pozitivistă (nu pozitivă!) istorică-critică a subminat, cu largul concurs al anumitor exegeţi protestanţi, Revelaţia creştină păstrată între paginile Sfintelor Scripturi, sunt şi ele marcate de tendinţa îngrijorătoare de a „demitologiza” Biblia. Cuprinse de o criză religioasă nemaiîntâlnită, generaţiile de azi, lipsite de un centru metafizic al existenţei, sunt mai avide ca niciodată de parabole, de simboluri, de mituri, de istorii sacre. Se pare că această sete creşte direct proporţional cu îndepărtarea oamenilor „recenţi” de învăţătura creştină, singura Revelaţie divină, deplină şi adevărată ce le-a fost dăruită. Pe fondul acestui vid de sens, de credinţă, de religie au activat membrii grupului „The Inklings”, între care au strălucit J.R.R. Tolkien şi C.S. Lewis. Ei au intuit perfect nevoia de mit a omului modern, intuiţie ce a stat, apoi, la originea atât a poveştilor lui Tolkien cât şi a Cronicilor din Narnia create de prietenul său, Lewis.

…şi un răspuns

Oamenii nu pot trăi fără poveşti adevărate, fără texte sacre, fără mituri. Iată care ar fi, spus pe nerăsuflate, răspunsul nostru scurt. În timp ce unora le va părea, neîndoielnic, prea simplist, altora le va părea ininteligibil. Explicaţiile pe care le vom furniza, clarificându-l, ascund o altă afirmaţie care, probabil, va nedumeri toţi cititorii: „ţesuţi” din poveşti, oamenii dau întâietate acelor autori care-i ajută, cât mai bine, să-şi reamintească povestea esenţială, camuflată în anonimitatea vieţilor lor cenuşii. Acesta este, cu adevărat, secretul lui Tolkien (dacă a avut, într-adevăr, vreunul). Să încercăm a-i desluşi tâlcul.

Citind poveştile tolkien-iene, personajele cu care suntem invitaţi, cu precădere, să ne identificăm sunt hobbiţii. De altminteri doar condiţia acestora ne este cu adevărat cunoscută. Nici viaţa maiestuoşilor, nemuritorilor elfi, nici asprimea şi măreţia traiului unor seniori precum Aragorn sau Theoden, nici înţelepciunea unor sacerdoţi precum Gandalf nu ne sunt familiare. În schimb micii hobbiţi, cu care Tolkien însuşi se identifica bucuros, deţin toate acele trăsături pe care oricare dintre noi, cititorii, am fi bucuroşi să le avem: harnici şi disciplinaţi, iubitori de confort, distracţii şi trai tihnit, bucuroşi de prieteni, prudenţi şi rezervaţi când vine vorba de aventuri nesăbuite, înţelepţi, curajoşi şi dârzi întru slujirea unei cauze măreţe. Pe scurt, nişte suflete nobile ascunse sub masca umorului şi a bonomiei. Aşa cum ne-am dori (şi am putea) şi noi să fim. Ceea ce ne oferă însă identificarea cu hobbiţii-eroi, călăuzele noastre prin „lumea lui Tolkien”, este o conştiinţă superioară a sensului vieţii. La început nedesluşită şi confuză, această conştiinţă „se coace”, creşte pe măsură ce aventurile se derulează şi capătă sens. Totul începe însă cu Marea surpriză…

„Printr-o întâmplare ciudată, într-o dimineaţă de demult, în liniştea lumii, pe vremea când zgomotul era mai mic şi verdeaţa mai abundentă, iar numărul hobbiţilor şi prosperitatea lor erau încă destul de mari, în timp ce Bilbo Baggins stătea la uşa casei lui, după ceaiul de dimineaţă, trăgând dintr-o pipă uriaşă de lemn care îi ajungea până aproape de degetele de la picioare, acoperite cu păr (frumos periat), trecu pe acolo Gandalf. Gandalf!”

Nu atât prima întâlnire cu Gandalf reprezintă surpriza care a declanşat Aventura. Ci a doua, în care lui Gandalf i s-au alăturat, nici mai mult nici mai puţin, decât treisprezece gnomi ale căror istorii de demult au reuşit să-l uimească pe Bilbo. Abia acum, după consumarea primelor momente ale istoricei întâlniri cu Gandalf, Thorin şi „compania”, unchiul lui Frodo avea să-şi pună prima întrebare cu adevărat importantă, anume „dacă nu-i pătrunsese o aventură, dintr-acelea fioroase, drept în casă.” Ghicise. Se întâlnise cu o poveste incredibilă, dintr-acelea cu zmei, prinţi şi comori regăsite, care ea însăşi nu era decât o frântură din Marea Poveste. Însă nu Bilbo va desluşi cel mai mult din sensul poveştii, a aventurii în care fusese absorbit. Abia nepotul său, Frodo, şi înţeleptul Sam Gamgee vor reuşi să desluşească sensul ei superior. Ceea ce pare paradoxal e faptul că ei înşişi se privesc ca pe nişte personaje ale poveştii fiind în afara ei, simpli spectatori. Astfel oferă cititorului prilejul unei identificări depline cu interogaţiile lor. Şi aceasta exact în miezul aventurii, atunci când sunt deja în proximitatea infernalului Mordor, într-un fragment memorabil pe care ne face plăcere să vă oferim prilejul să-l recitiţi:

– (…) Căci, dacă mă gândesc bine, ne aflăm în aceeaşi poveste. Ea continuă. Oare marile poveşti nu se sfârşesc niciodată?

– Nu, ca poveşti nu se sfârşesc, zise Frodo. Dar cei din cuprinsul lor vin şi pleacă, atunci când îşi termină rolul. Şi-al nostru o să se sfârşească, mai devreme sau mai târziu.

– Atunci, o să putem şi noi să ne tragem sufletul şi să dormim, spuse Sam, râzând amar. Căci eu chiar asta vroiam să zic, domnu’ Frodo, să mă odihnesc, să dorm şi să mă trezesc dimineaţa ca să lucrez în grădină. Mă tem că la asta mi-e gândul mereu. Planurile mari şi însemnate nu-s de mine. Totuşi, oare-om fi vreodată şi noi puşi în cântări şi în poveşti? Bineînţeles, ne aflăm într-o poveste. Dar eu mă întreb dacă ea va fi pusă în vorbe; ştiţi dumneavoastră, ca să fie povestită la gura sobei sau citită dintr-o carte mare, scrisă cu litere roşii şi negre, peste ani şi ani. Iar oamenii să spună: <Ia s-auzim despre cum a fost Frodo şi cu Inelul!> Şi-apoi: <Da, asta-i una dintre poveştile cele mai frumoase. Frodo a fost foarte viteaz, nu-i aşa, tată?”. Da, băiete, cel mai vestit dintre hobbiţi; şi asta spune totul.>

– Spune mai mult decât trebuie, râse Frodo, limpede, din tot sufletul.

Un asemenea râs nu mai răsunase prin locurile acelea de la venirea lui Sauron pe Pământul de Mijloc. Deodată, lui Sam i se păru că toate pietrele ascultau, iar stâncile înalte se plecau peste ei. Dar Frodo nu le luă în seamă; râse iar.

– Ştii, Sam, zise el, când te-ascult mă bucur, de parcă povestea ar fi fost scrisă deja. Dar ai uitat unul dintre personajele importante: Sam cel Înţelept, inimă cutezătoare. <Mai povesteşte-mi de Sam, tăticule! De ce nu scrie mai mult despre cum vorbea? E partea cea mai bună, mă face să râd. Iar Frodo nu s-ar fi descurcat fără Sam, nu-i aşa tăticule?>

– Domnu’ Frodo, zise Sam; acu’ nu se cade să vă bateţi joc. Eu am vorbit serios.

– Şi eu la fel, spuse Frodo. Şi eu la fel. Am cam luat-o razna. Tu şi cu mine, Sam, suntem încă înţepeniţi în cel mai rău loc din poveste şi nu m-aş mira ca la partea aceasta să se zică: „Închide cartea, tăticule; nu vrem să mai citeşti.”

– Poate, spuse Sam; dar eu, unu’, n-aş zice una ca asta. Din marile poveşti fac parte tot felul de fapte duse la bun sfârşit.”

Înţelegând că marea şi unica Poveste adevărată nu se sfârşeşte niciodată,  Frodo şi Sam ne prilejuiesc desluşirea unuia dintre gândurile cele mai profunde ale creatorului lor, J.R.R. Tolkien. Toate vieţile noastre, ale cititorilor, sunt fragmente ale unei mari Poveşti cu un (posibil) final fericit. Această meditaţie este reluată, fulgurant, o singură dată,  spre capătul aventurii celor doi eroi:

„Se opriră; şi Sam mângâie mâna stăpânului său, pe care încă o mai ţinea în a sa. Oftă.

– În ce poveste grozavă ne-am băgat, domnu’ Frodo, ce ziceţi? spuse el. Ce n-aş da să o aud povestită de cineva. Credeţi oare că o să se spună ceva de soiul ăsta: Şi acum începe povestea lui Frodo cel cu Nouă Degete şi Inelul Osândei? Şi-atunci toţi or să tacă, aşa cum am tăcut noi în Vâlceaua Despicată, când ne-au spus povestea lui Beren Ciungul şi Nestemata cea Mare. Ce mi-ar plăcea s-o aud! Şi mă-ntreb cum o să fie mai departe, după partea cu noi.”

Asemenea lui Bilbo, Frodo, Sam, Aragorn, Gandalf şi altor personaje de basm, trăim într-o poveste. Povestea Creatorului şi a creaturilor zămislite de El. Povestea creaţiei celei bune dintru început, povestea căderii îngerilor răzvrătiţi urmată de cea a oamenilor şi a luptei lor neîncetate spre a redobândi comoara pierdută. Numindu-l pe Dumnezeul tradiţiei iudeo-creştine fie „Marele Autor” al creaţiei (scrisoare către W.H. Auden, 7 iunie 1955), fie „Artistul şi Autorul suprem al Realităţii” (scrisoare către Christopher Tolkien, 7-8 noiembrie 1944), Tolkien afirmă că „Scriitorul Poveştii nu este unul dintre noi” (epistolă către Miss J. Burn, 26 iulie 1956). Creând lumea prin Cuvânt, Dumnezeu o susţine în acelaşi mod, ţinând în existenţă tot ceea-ce-este prin forţa generatoare a Verbului Său divin. Având un final fericit, cea mai înaltă formă a poveştilor cu zâne, numită de Tolkien „eucatastrofă”, se confundă, de fapt, cu Evanghelia Mântuitorului Iisus Christos. Ea oferă bucurie, consolare, evadare, dar, mai presus de toate, înţelegerea sensului vieţii. Iată de ce-l iubim pe Tolkien, iată de ce iubim poveştile sale: pentru că simţim că are dreptate. Intuim că totul se poate sfârşi cu bine, că totul se poate încheia cu un final fericit. Nu despre un asemenea final fericit şi absolut neaşteptat ne-a vorbit Mântuitorul Christos? Despre Învierea întru viaţa veşnică? Despre „tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”?

„Evanghelia n-a abrogat legendele; le-a sfinţit, mai ales în ceea ce priveşte <finalurile fericite>. Creştinul mai are de muncit, cu mintea şi cu trupul, de suferit, de sperat şi de murit; însă acum poate pricepe că toate înclinaţiile şi facultăţile sale au un rost şi pot fi răscumpărate. Atât de mare este generozitatea îmbelşugată cu care a fost tratat încât acum poate cuteza să ghicească, pe drept, că prin Fantezie poate contribui la exfolierea şi îmbogăţirea multiplă a creaţiei. Toate poveştile se pot împlini; şi totuşi, la sfârşit, răscumpărate, vor fi asemenea şi neasemenea cu formele pe care noi li le impregnăm precum Omul, mântuit şi el în cele din urmă, va fi asemănător şi neasemănător cu cel căzut pe care îl cunoaştem.”

Nu există nici o altă “reţetă” mai îndreptăţită să explice succesul nemaivăzut al romanelor lui Tolkien decât convingerea sa profundă, de inspiraţie creştină, că totul se poate sfârşi cu bine, că Dumnezeu ne-a rezervat o surpriză demnă de măreţia creaţiei Sale. Această Poveste, despre creaţie şi cădere, despre păcate şi virtuţi, despre primejdii şi despre bucuria de la sfârşitul lumii, e unica cheie ce ne poate deschide uşile operelor tolkien-iene. E drept însă că în „regulamentul ei de utilizare” există o condiţie ce trebuie asumată și fără de care nu poate fi folosită: credinţa. În lipsa acesteia nimeni şi nimic nu poate lămuri farmecul pe care-l exercită asupra noastră basmele lui J.R.R. Tolkien. Ca să fim bine înţeleşi, să spunem răspicat despre ce credinţă e vorba: aceea în viaţa veşnică, însoţită, firesc, de convingerea că omul e cu adevărat nemuritor. Dar poate că unii dintre dumneavoastră v-aţi îndoit şi vă îndoiţi de aceste adevăruri în care Tolkien a crezut toată viaţa sa cu tărie; poate că pentru dumneavoastră par desuete, imposibil de susţinut şi argumentat, nedemne de crezut. Încercaţi totuşi, măcar pentru o clipă, doar atât: să vă imaginaţi că ele sunt adevărate, că, într-adevăr, există undeva, în “ceruri”, o lume mult mai bună şi frumoasă decât cea pe care o cunoaştem acum. O lume a vieţii veşnice, o lume asemănătoare cu Comitatul poznaşilor hobbiţi sau cu minunata Vâlcea despicată unde se pot asculta cele mai frumoase cântece şi poveşti din toate timpurile, o lume a bucuriei şi a luminii fără de pată. Nu ar fi o lume cu adevărat grozavă?

(Fragment din monografia lui Robert Lazu Kmita, Lumea lui J.R.R. Tolkien, Editura Galaxia Gutenberg, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2012, pp. 144-151)

Robert Lazu Kmita
Scriitor și filosof catolic, autor a numeroase studii și eseuri dedicate atât operelor lui J.R.R. Tolkien cât și unor autori clasici precum Platon, Augustin, Atanasie cel Mare, Grigore de Nyssa, Hildegard din Bingen, Thoma d'Aquino, Gerard Sagredo, Jean Borella, Mircea Eliade ș.a. A scris prima monografie în limba română despre viața și opera Profesorului: Lumea lui J.R.R. Tolkien (prima ediție: 2004; a doua ediție: 2012). De asemenea, a editat - împreună cu profesorul Virgil Nemoianu - culegerea de studii J.R.R. Tolkien. Credință și Imaginație (2005). În cursul anului 2006 a fost invitat la “The Oxford Tolkien Conference. The Lord of the Rings: Sources of inspiration”, eveniment organizat de Exeter College. Alături de Mihaela Cernăuți-Gorodețchi și Györfi-Deák György a coordonat Enciclopedia lumii lui J.R.R. Tolkien (2007). În prima parte a anului 2019 a publicat primul său roman, Insula fără anotimpuri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *