monkey3

Viața lui Arthur Waley, traducătorul englez al primei variante ample din Călătoria spre Soare-Apune, seamănă în multe privințe cu cea a lui John Ronald Reuel Tolkien. Amândoi s-au născut la sfârșitul secolului al XIX-lea, în 1889, respectiv 1892 și au trăit până în 1966, respectiv 1973. Au fost atrași de învățarea unor limbi exotice, vorbite în locuri îndepărtate ale lumii, le-au studiat asiduu, au ajuns să le cunoască la un nivel academic, apoi au tradus sau au popularizat opere de excepție, precum Analectele lui Confucius, Cartea Căii și Virtuții, Sir Gawain și Cavalerul Verde ori Beowulf. La un moment dat, știința filologică a fiecăruia a servit pentru apărarea patriei: în Primul Război Mondial, Tolkien a fost detașat pe lângă Marele Stat Major, iar Waley a decodificat mesaje pentru Ministerul Informației în cel de-al doilea.

Când Waley a publicat în 1942 Monkey, versiunea de 30 de capitole a romanului clasic scris de Wu Cheng-en, volumul a apărut la George Allen and Unwin, editorii care tipăriseră și Hobbitul în 1937. La vremea respectivă, Tolkien începuse lucrul la Stăpânul inelelor, terminat în 1949, care va apare tot acolo, între 1954-1955. Chiar dacă, atât în corespondență cât și în însemnări, el nu face nicio mențiune referitoare la marele roman chinezesc, este imposibil ca o narațiune atât de însemnată și de faimoasă să nu-i fi trezit interesul.

Similitudinile sunt numeroase și diverse. În afară de numărul impresionant de pagini, ambele lucrări literare urmăresc aventurile unei expediții dificile, a cărei miză finală este înfrângerea Răului și salvarea sufletelor oamenilor. Direcția în care călătoresc călugărul Tripitaka și cei patru tovarăși ai săi este totuna cu cea înspre care se retrag elfii la sfârșitul celui de-al Treilea Ev, după terminarea Războiului Inelului. Conducătorii fiecărei expediții sunt niște lideri spirituali recunoscuți. Atât preotul budist Xuanzang, cât și vrăjitorul Gandalf călăresc pe câte un armăsar alb de origine nobilă. Prima aventură de după plecare o reprezintă întâlnirea cu trei căpcăuni, întocmai ca în Hobbitul. „Nemuritorii” taoiști îl induc în eroare pe regele din regatul „Carul cel încet” la fel cum Gríma Limbă-de-Vierme îl otrăvește pe Théoden, domnitorul din Rohan. O peșteră ascunsă în spatele unei perdele de apă asigură atât siguranța maimuțelor conduse de Sun Wukong, neastâmpăratul care și-a luat numele de Marele-înțelept-Maimuța-Egalul-Cerului, cât și refugiul cercetașilor conduși de Faramir, căpitanul Gondorului. Potcapul argintiu de pe țeasta Regelui Maimuță are același efect punitiv ca și funia elfească folosită pentru a-l cetlui pe Gollum.

Scriitorul Wu Cheng-en a trăit în secolul al XVI-lea, pe vremea dinastiei Ming, epoca de aur a romanului clasic chinezesc. A fost un cărturar provenit dintr-o familie scăpătată de funcționari imperiali. Vremelnic, a ocupat el însuși o slujbă măruntă. Spirit independent și zeflemitor, el este un frate întru cuget al lui Cervantes, dovedind aceeași aplecare către descrierea realistă a vieții poporului, plăcerea de a născoci istorii picarești, aplecarea către critica obiceiurilor corupte de la curte. În limba română există acum două traduceri, cea realizată de Corneliu Rudescu și Fănica N. Gheorghe după ediția Waley, publicată în 1971 la Editura Minerva în colecția „Biblioteca pentru toți” și Însemnarea călătoriei spre Vest, ediția integrală de 100+1 capitole, tălmăcită de Constantin și Mira Lupeanu, tipărită de fostul ambasador român la Editura Qilinul din Jad, în 2008.

Călătoria spre Soare-Apune descrie expediția istorică a călugărului Xuanzang dintre anii 629-646 d.C. El este poreclit Tripitaka deoarece a fost trimis în India de către împăratul Taizong din dinastia Tang ca să aducă textele canonice ale credinței budiste, cele trei „Coșuri-cu-Scripturi”: „Într-unul se află Legea, în care se vorbește despre cer; într-altul Predicile, în care se vorbește despre pământ; și în al treilea Scripturile, care-i salvează pe morți. Ele sunt împărțite în treizeci și cinci de capitole și sunt scrise pe cincisprezece mii o sută patruzeci și patru de suluri de papirus”. El a fost un personaj real, căruia i s-a poruncit să-și povestească peripețiile și ne-a lăsat celebrele „Marile Arhive Tang ale Regiunilor din Vest”, un document de prima mână despre popoarele, istoria, geografia celor 130 de stătulețe și regate străbătute în răstimpul celor 17 ani.

În romanul supranatural inspirat de cronica adevăratului Xuanzang, Călugărul-adus-de-ape este însoțit de nărăvașa Maimuță-de-Piatră, Părintele Nisip, Râtanul Opt-Porunci și fiul regelui-dragon al Oceanului-din-Apus, transformat într-un cal alb, ca și Iute-ca-Gândul (Shadowfax) al lui Gandalf. Calitatea sacerdotală a vrăjitorului prieten cu vulturii, devine evidentă la încoronarea hoinarului Aragorn ca rege, sub numele de Elessar I, Piatra Elfă. Unii comentatori au remarcat o posibilă similitudine între pelegrinii chinezi și cei patru hobbiți, mai ales în ceea ce privește lăcomia mâncăului înarmat cu o greblă și obiceiul piticuților de a lua masa de mai multe ori într-o zi (dar nici piticii lui Thorin Scut-de-Stejar nu s-au arătat mai cumpătați când Bilbo i-a invitat la ceai).

La toate popoarele, inclusiv la cele extrem-orientale, Apusul reprezintă o trecere Dincolo, lucru evidențiat de faptul că la bătrânețe înțeleptul Lao Zi, Bătrânul Copil, și-a dat demisia din funcția de arhivar și a pornit către Vest călare pe un bivol (sau într-o șaretă trasă de un bivol). Grănicerul Yin Xi l-a recunoscut și nu i-a dat voie să treacă dincolo de Marele Zid până când filosoful nu și-a formulat învățătura în cele 81 de capitole ale Cărții Căii și Virtuții. Tot către Apus, pornind din Limanurile Cenușii, se îndreaptă și ielele, elfii lui Tolkien, copiii înțelepți și iubitori de dreptate ai Doamnei Stelelor, lăsând Pământul de Mijloc (Middle Earth) în stăpânirea oamenilor, Cei Născuți După. Deși titulatura oficială este Republica Populară Chineză, localnicii încă își numesc țara cu mândrie ca Regatul de Mijloc (Zhongguo), cea situată pe Pământul dintre Rai (Regatul Ceresc) și Iad (Regatul Morții).

Cavernele ascunse de o perdea de apă sunt larg răspândite în literatura de aventuri. Pe lângă Peștera Perdelei-de-Apă din ținutul binecuvântat al Muntelui-Florilor-și-al-Fructelor, unde Sun Wukong, Regele Maimuță, și-a adăpostit poporul și Fereastra de Apus, refugiul cercetașilor lui Faramir, putem să le amintim pe cele din Al șaptelea sul de Wilbur Smith, Ultimul om din Atlantida de Aleksandr Romanovici Beleaev, Agenții sfidători de Andre Norton, Sufletul focului de Terry Goodkind, Legenda peșterei de Jayne Ann Krentz etc. Sub cascada Niagara de la granița dintre Statele Unite și Canada s-a situat Peștera Vânturilor, descoperită în 1834, care a putut fi vizitată până în 1920, când prăbușirea unor stânci a blocat accesul. Jules Verne o amintește în Agenția Thompson and Co. La noi, Mihail Sadoveanu pomenește în „Nunta domniței Ruxandra” de „duruitoarea” care învăluie intrarea în Peștera Amintirii, un posibil portal temporal.

Printre cele cinci talismane trimise de Buddha lui Xuanzang prin intermediul lui Guanyin se numără un veșmânt preoțesc brodat, menit să confere curaj purtătorului, un toiag cu nouă inele, pază împotriva otrăvurilor și violenței și trei plase magice de păr.

Regele Maimuță este un spirit rebel foarte puternic, care în primele șapte capitole din roman dobândește nemurirea și capacitatea de a se transforma după dorință, apoi pornește ditamai răzmerița în raiul taoist. În ciuda abilității de a lupta cu toiagul magic de fier, el este învins, întemnițat pe Muntele-celor-Cinci-Elemente și eliberat numai când acceptă să-l ajute pe Tripitaka să-și îndeplinească misiunea. Dar, atunci când sunt atacați de cei șase regi ai tâlharilor, Sun Wukong își dă în petec și-i omoară pe toți, fără a lua în considerare rugămintea călugărului de a-i lăsa în viață. Când Xuanzang îl mustră pe zurbagiu, maimuța se supără și pleacă. Pelegrinului nu-i rămâne decât să apeleze la soluția magică de disciplinare a năbădăiosului discipol. Îl convinge să-și pună banda argintie pe cap și rostește formula magică de activare. Durerea insuportabilă îl determină pe Regele Maimuță să se supună.

În mod asemănător, atunci când Frodo Baggins și Sam Gamgee îl capturează în Emin Muil pe Sméagol, zis Gollum, ei încearcă să-l lege pe hobbitul decăzut, dar acesta se zvârcolește de durere:

– Ne doare, ne doare, șuieră Gollum. E ca gheața, mușcă! Au împletit-o elfii, blestemați să fie! Hobbiți haini și nesuferiți! De-aia vrei să scapi, de-aia, neprețuiților. Am priceput că-s haini hobbiții. Ei se văd cu elfii, elfii fioroși, cu ochi strălucitori. Depărtați-o de noi! Ne doare.

Abia când rătăcitul jură să-l slujească pe „stăpânul Neprețuitului” (Inelul Suprem, perfect rotund, singurul fără o piatră prețioasă încastrată), atunci este eliberat, iar durerea dispare.

Drept ultimă asemănare între cele două opere, să amintim una dintre cârcotelile cele mai răspândite în lumea fanilor, atât chinezi cât și anglo-saxoni. Cât timp Sun Wukong era capabil să călătorească rapid pe nori și să străbată distanțe impresionante, ce l-a împiedicat să-l prindă pe Tripitaka de rasa călugărească și să-l transporte de la început în India? De asemenea, cât timp Gandalf era prieten cu Gwaihir, regele vulturilor, de ce nu i l-a urcat pe Frodo în spinare, într-o misiune aeropurtată de distrugere a Inelului Suprem?

Să nu uităm că orice călătorie, oricât de lungă ar fi ea, începe cu un singur pas și are ca scop inițierea, transformarea spirituală a călătorului, a celui care parcurge Calea. Ca să-l citez pe Bilbo Baggins:

„Drumul duce-n jos la vale

De la ușa mea-ncepând.

Ah, grăbit, pe-aceeași cale

Voi pleca și eu curând,

Pân-la drumu-n care alte

Drumuri duc de oareunde –

Și de-acolo mai departe?

Încă n-aș putea răspunde…”

(traducere de Ion Horea)

Dacă Mântuitorul n-ar fi ales să parcurgă Via Crucis în drumul Său spre vârful Golgotei, ce s-ar fi ales de sufletul nostru?

(Articol publicat de György Györfi-Deák sub pseudonimul Franciscus Georgius în revista, Caiete Silvane, Zalău, Nr. 121, 2015, pp. 24-25)

György Györfi-Deák
Eseist, autor de literatură science-fiction și fantasy, este unul dintre membrii de bază al unor prestigioase cenacluri precum „Helion” și „H.G. Wells” din Timișoara. Autor a numeroase articole dedicate literaturii create de Profesorul J.R.R. Tolkien, a contribuit substanțial - alături de Robert Lazu și Mihael Cernăuți-Gorodețchi - la elaborarea și finalizarea Enciclopediei lumii lui J.R.R. Tolkien (2007). În anul 2014 i s-a acordat premiul Vladimir Colin pentru volumul Tolkien cel veşnic verde, volum apărut inițial online apoi inclus în culegerea de eseuri Trilogia franciscană publicată în același an, 2014, la Editura „Caiete Silvane” sub pesudonimul Franciscus Georgius.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *