JRR Tolkien

Absenţa unei critici dinamice, capabilă să abordeze fără inhibiţii literatura fantasy, a contribuit la lipsa unei receptări adecvate a operelor lui J.R.R. Tolkien în România. Pe de altă parte, o asemenea lipsă poate fi semnul concret al „elitismului” culturii autohtone, condamnată să discute doar acele opere considerate „canonice”. Deşi putem citi articole care fie se entuziasmează delirant în faţa succesului producţiei lui Peter Jackson, fie enumeră şiruri nesfârşite de epigoni ai operelor tolkiniene cum ar fi Ursula K. Le Guin, Robert Jordan sau Roger Zeleazny, nu putem găsi decât arareori eseuri care să circumscrie corect locul şi semnificaţia poveştilor cu hobbiţi. Nicolae Steinhardt, Virgil Nemoianu, Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi, György Györfi-Deák, Rodica Albu, Cătălin Sturza – aceştia ar fi acei câţiva autori care au analizat cu pertinenţă Stăpânul inelelor. Se vor găsi, totuşi, destui cititori care se vor întreba ce poate fi demn de atenţie în scrierile unui autor de poveşti. Tocmai la această întrebare vom încerca să răspundem în cele ce urmează.

La o analiză atentă, patru sunt direcţiile în care J.R.R. Tolkien a adus contribuţii culturale și ideatice importante. Toate sunt subordonate unei viziuni de ansamblu asupra temeiurilor literaturii rezultată dintr-o reflecţie în care teologia, mitologia, istoria şi filologia s-au împletit armonios.

  1. Preocupat de resorturile creativităţii, Tolkien a elaborat în eseul On Fairy Stories (prezentat, în 8 martie 1939, sub forma unei conferinţe „Andrew Lang” la Universitatea St. Andrews din Scoția) o foarte interesantă filosofie a poveştilor cu zâne, corelată cu o viziune despre structura de profunzime a facultăților umane de cunoaștere în care conceptul de „fantezie” (sau imaginaţie) ocupă locul central. Astfel, Tolkien distinge între o fantezie benefică, susţinută de un intelect curăţit de efectele negative ale minciunii, şi o imaginaţie scăpată de sub control, animată fiind de un intelect dominat de dorinţa de putere. Prima formă a fanteziei ar fi aceea specifică nobililor elfi, făpturi apropiate prin caracterul lor aerian şi subtil de îngerii panteonului creştin. Cea de-a doua formă a exercitării imaginaţiei, numită, semnificativ, „Morbid Delusion”, este proprie personajelor malefice din Middle-Earth – cum ar fi Sauron sau Regele-vrăjitor din Angmar. Reprezentând manifestarea capacităţii omului de a fi – după chipul şi asemănarea Demiurgului – “sub-creator”, fantezia are proprietatea de a genera lumi alternative, ilustrând adevărul sau minciuna, susţinând apariţia “credinţei secundare” (Secondary Belief) în sufletele cititorilor. Departe de a fi o simplă joacă de copii, exercitarea imaginaţiei în cursul zămislirii poveştilor sau operelor literare are implicaţii mult mai profunde decât bănuim, solicitând din partea scriitorilor asumarea unui anumit cod etic.
  2. O altă contribuţie marca Tolkien o reprezintă reinvestirea limbii cu putere semnificantă. Într-o cultură pentru care conceptul de meta-naraţiune pare desuet, marele risc e acela de a produce cuvinte care nu mai trimit spre nici o valoare ce le transcende, devenindu-şi suficiente în conformitate cu dezideratul esteticului pur. Tolkien respinge cu putere o asemenea ispită. Pentru el povestea, literatura, e prilejul de a-şi educa cititorii, de a le prezenta semnificaţii izvorâte dintr-un cod cavaleresc a cărui paternitate creştină a fost probată de numeroşi comentatori. Unul dintre cei mai prestigioşi exegeţi englezi, profesorul Thomas Shippey, a demonstrat în monografia sa J.R.R. Tolkien: Author of the Century (Boston: Houghton Mifflin, 2001) că orizontul semnificaţiilor tolkien-iene se găseşte în sfera unor principii educative clasice, bazate pe iniţierea în cunoaşterea şi practicarea codului onoarei şi fidelităţii.
  3. Titlul unei lucrări cu largi ecouri în presa americană, J.R.R. Tolkien’s Sanctifying Myth (ISI Books, 2002), a profesorului Bradley J. Birzer, rezumă limpede o altă achiziţie importantă a concepţiei profesorului oxonian. Asumând cu îndrăzneală elemente ale mitologiei germanice, Tolkien nu a devenit un simplu debitor neo-păgân al unor mituri perimate, după cum a fost acuzat în repetate rânduri. Dimpotrivă, el a subordonat aceste mituri unor valori morale proprii tradiţiei iudeo-creştine. De exemplu, mila (caritatea), este una dintre valorile cardinale ale eroilor tolkien-ieni. Fie că e vorba de Aragorn – regele ascuns, fie că e vorba de Gandalf sau pur şi simplu de micii hobbiţi Bilbo şi Frodo Baggins, toţi manifestă predilecţie pentru practicarea acestei virtuţi ridicată la rang suprem de Cel Răstignit. În ciuda oricăror aparenţe, poveştile lui J.R.R. Tolkien nu glorifică nici o clipă virtuţile pre-creştine ale unui eroism necruţător faţă de duşmani, ci ele “convertesc” mitologia sfinţind-o.
  4. Deşi literatura, teatrul şi, mai ales, cinematografia, ne oferă cohorte nesfârşite de eroi, de foarte puţine ori aceştia pot răspunde năzuinţelor adânci ale oamenilor (fie ei şi) recenţi. Substituite de viteji cu picioare de lut, vechile paradigme ale desăvârşirii – Sfântul (Înţeleptul) şi Cavalerul – au fost înlocuite de personaje a- sau i-morale. Acestea, după cum arată regretatul scriitor Stratford Caldecott de la Oxford, sunt mai degrabă un soi de sub-oameni, “bestii fizice” apropiate de regnul animal (“Le Cors de L’Espérance. J.R.R. Tolkien et l’héroïsme des Hobbits”, în S. Caldecott, D. Rance şi G. Solari, Faërie et Christianisme, Ad Solem, 2002, p. 23), care, chiar dacă salvează lumea, nu se sfiesc să trăiască în adulter sau să ucidă în serie pentru a-şi atinge scopul. Goana după succes a condus la un adevărat dictat al mediocrităţii, spectatorii sau cititorii recunoscându-se cu uşurinţă în personaje create de producători cu unicul scop de a dobândi o audienţă cât mai largă. Această mediocritate dominantă e cea care se întoarce împotriva ei înseşi. Omul de azi nu e mai puţin avid de măreţie decât cel din alte epoci, în ciuda nimicniciei de care adesea dă dovadă. Reabilitarea caracterelor împodobite cu virtuţi cavalereşti clasice, întreprinsă cu mare curaj de J.R.R. Tolkien, e unul din “secretele” succesului său neaşteptat. Vidul creat de falşii eroi trebuia compensat de o operă pe măsură. Aceasta este The Lord of the Rings.

Cele patru contribuţii pe care Tolkien le-a adus în peisajul atât de heteroclit al literaturii şi culturii contemporane reprezintă tot atâtea invitaţii pentru a deveni, fără prejudecăţi, pelerini prin Faërie. Păşind pe potecile fanteziei, vom avea poate prilejul de a ne redescoperi pe noi înşine, dincolo de mizeriile şi vicisitudinile zilnice. În fond, aceasta a fost una din dorinţele cele mai profunde ale lui Tolkien, “cel veşnic verde” (György Györfi-Deák).

(Articolul de faţă rezumă ideile principale ale monografiei semnate de Robert Lazu Kmita, Lumea lui J.R.R. Tolkien, ediția I: 2004; ediția a II-a: 2012.)

Robert Lazu Kmita
Scriitor și filosof catolic, autor a numeroase studii și eseuri dedicate atât operelor lui J.R.R. Tolkien cât și unor autori clasici precum Platon, Augustin, Atanasie cel Mare, Grigore de Nyssa, Hildegard din Bingen, Thoma d'Aquino, Gerard Sagredo, Jean Borella, Mircea Eliade ș.a. A scris prima monografie în limba română despre viața și opera Profesorului: Lumea lui J.R.R. Tolkien (prima ediție: 2004; a doua ediție: 2012). De asemenea, a editat - împreună cu profesorul Virgil Nemoianu - culegerea de studii J.R.R. Tolkien. Credință și Imaginație (2005). În cursul anului 2006 a fost invitat la “The Oxford Tolkien Conference. The Lord of the Rings: Sources of inspiration”, eveniment organizat de Exeter College. Alături de Mihaela Cernăuți-Gorodețchi și Györfi-Deák György a coordonat Enciclopedia lumii lui J.R.R. Tolkien (2007). În prima parte a anului 2019 a publicat primul său roman, Insula fără anotimpuri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *