Arch

Întâlnirea mea cu acest scriitor de autentică însemnătate a fost neașteptată. Mă aflam pentru întâia oară pe pământul noii mele patrii, Statele Unite, la studii doctorale, în California, și eram destul de perplex: lumea, oamenii, obiceiurile, toate erau noi și neobișnuite încă. Mă supăra atitudinea tinerilor studioși, colegii și colegele mele, ale căror vederi și comportări ideologice și politice mi se păreau greșite. Iată însă că unul din autorii lor favoriți, la care mai toți păreau să țină călduros și pe care mai toți păreau să-l cunoască era John Ronald Reuel Tolkien. Am citit trilogia acestuia, mi-a plăcut și am regăsit în ea o legătură puternică cu propriile mele tradiții de lectură, cu propriile mele gusturi.

Am căutat să aflu mai multe despre el și am rămas încă și mai derutat: era vorba de un profesor catolic în Anglia protestantă, originar din Africa de Sud, specialist bine recunoscut în domenii “exotice”: vechea limbă și literatură anglosaxonă (pre-medievală), culturile scandinave și irlandeze pre-creștine și altele asemenea. Au trecut un număr de ani până când l-am înțeles ca membru al unei mișcări literare cu limpede structură din care făceau parte intelectuali de mare valoare: un Clive Staples Lewis (istoric și critic literar proeminent, autor de proză și poezie, apologet al creștinismului), Dorothy Sayers (creatoare de pasionante romane polițiste, dar și traducătoare de mare competență a lui Dante și autoare a unei piese radiofonice despre viața lui Iisus), Charles Williams (romancier complex, pe linia expresionistă, și critic literar cu tonuri religioase) și alții încă.

Mai rămânea întrebarea cea mai dificilă: de ce se pasionau acești tineri de stânga de un autor “prăfuit”, oricum foarte tradițional, precum Tolkien, cu balaurii și cavalerii și vrăjitorii săi? După o bucată de vreme am început să înțeleg ce găseau admiratorii și admiratoarele la Tolkien, iar începând din acea clipă am început să-l înțeleg și pe autor mult mai bine. Tineretul acesta, radical și progresist cum era, avea totuși o anume sete de spiritualitate și de imaginație, își căuta rădăcini alternative, diferite de cele ale lumii utilitare și contractuale în care crescuse. Pe acestea le intuia fie chiar și vag sau confuz, în scrierile lui Tolkien. Era tocmai o compensație pentru romantismul de care duceau lipsă.

Foarte bine, dar în acest caz Tolkien era mai adânc sau mai complex decât mi se păruse mie la prima vedere. Dincolo de suprafața atât de colorată se aflau adâncimi pe care observatorii le descoperă treptat. Există un prim strat al mitologicului: o reinventare a mitologicului, am putea spune, căci eruditul autor nu se mulțumește cu reluarea legendelor Nordului îndepărtat, ci le rescrie în mod spectaculos și uneori enorm de complicat. Există apoi un nivel alegoric. Acesta avea în bună măsură implicații politice. Gândirea lui Tolkien descinde din mișcarea “distributistă” care a înflorit în Anglia cam între 1910-1930, teoretizată mai cu seamă de Gilbert Keith Chesterton si de Hilaire Belloc. Această efemeră mișcare politică era potrivnică atât socialismului (adică puterii statale, centrale, asupra economiei și a politicii statale) cât și marelui capitalism (care implica mari diferențe de clasă, de avere, de putere și de influență în stat). “Distributismul” căuta o cale de mijloc în care mica proprietate să fie cât mai răspândită și mai stabilă. La rândul său “distributismul” descindea din învățăturile unei serii de enciclici papale de la Rerum Novarum a lui Leon al XIII-lea încoace, adică mai înainte de 1900. E clar ca în The Lord of the Rings organizația statală cea mai dezirabilă pentru autor și pentru cititori este cea prezentată în “the Shire”. Totodată însa e limpede că Tolkien este un partizan al monarhiei, cu legătura sugerată între regalitate și divinitate și că e un adversar neîmpăcat al puterilor infernale ale totalitarismului. (Monarhismul lui Tolkien nu are surse în principal politice sau ideologice, ci mai curând muzicale, aș zice că descinde din nobilele “Imnuri de încoronare” ale lui G. F. Händel). Oricum, nu ne putem îndoi că alegoria politică este deosebit de substanțială și de bine articulată în The Lord of the Rings.

Mai mult, am putea vorbi chiar și de o anume filosofie a istoriei. The Lord of the Rings se plasează într-un moment de tranziție: acela al instalării societății umane pe suprafața pământului. Puterile negre ale Răului se ciocnesc de o lume pestriță, în care fantasticul și/sau supranaturalul se desfășoară în toată bogăția sa: neamurile și tipologiile abundă. Un rai multi-culturalist, ba chiar o multiplicitate a speciilor! Atât unele, cât și altele sunt menite declinului, înlocuite fiind de o lume mai pașnică, mai ordonată, mai banală totodată, în care răul și binele se vor ciocni de-acum înainte (înțelege cititorul) mai cu seamă în chiar sufletele individuale, iar nu ca până acum în societăți și sisteme și înfățișări sau chipuri externe.

Iată însă că îndărătul acestor alegorii, narațiuni, perspective istorice, descoperim fără prea mare greutate și un nivel spiritual, etic, în esență religios. Ecourile evanghelice și christice (la Gandalf, la Frodo, în alte împrejurări) ar fi greu de ocolit. Elogiul și sublinierea unor valori precum familia, sacrificiul, loialitatea, generozitatea, vitejia, prietenia, dreptatea cumpănită, tradiția ocupă un loc central în cărțile lui Tolkien. Fantasticul se întemeiază pe realități morale dintre cele mai dure și mai puternice, realități în fond imposibil de înlăturat în viața oamenilor.

Poate că astfel începem să înțelegem mai bine și apelul acesta atât de surprinzător la milioanele și milioanele de cititori din secolele 20 și 21 cărora li se adaugă în ziua de azi și milioanele și milioanele de spectatori cinematografici. O adâncă nevoie și sete de imagine mitică, de valori religioase, de alegorii ale Binelui caracterizează, constatăm cu sinceră surpriză și bucurie, pe semenii noștri. “Christofobia” impusă cu atâta vigoare de sus în jos pe întreagă suprafață a Pământului nu a izbutit (încă?) să învingă. Sondajele, tirajele ne spun contrarul.

Sunt oare operele lui Tolkien “cele mai bune” sau măcar printre cele mai bune ale ultimilor 100 de ani cum cred atât de mulți? Greu de hotărât: e net prea de vreme. Dar o durabilitate și chiar un spor care durează de 50 de ani nu e lucru de trecut cu vederea în lumea accelerată în care trăim. În plus, un autor ce a impus pur și simplu o nouă subspecie literară, o variantă a “științifico-fantasticului” eliberată de insistențele tehnologice, câștigă incontestabil, dacă nu altceva, o anume pondere în istoria literaturii. Deocamdată să ne bucurăm de lectură și să reflectăm asupra unghiurilor multiple, nu în ultimul rând religios-spirituale prezente în opera lui J.R.R. Tolkien.

(Cuvânt înainte la volumul coordonat de Virgil Nemoianu si Robert Lazu, J.R.R. Tolkien. Credință și imaginație, Editura Hartmann, 2005, pp. 5-9)

Virgil Nemoianu
Specialist în studiul comparat al literaturii, Profesorul Virgil Nemoianu a manifestat un interes constant pentru cele mai importante domenii ale culturii universale. Astfel, numeroasele sale scrieri se referă nu doar la teritoriul luxuriant al literaturii, ci, totodată, la domenii fundamentale precum filosofia, teologia și hermeneutica. După o îndelungată și prestigioasă activitate academică desfășurată în cadrul universităților din Londra, Cambridge, Amsterdam, Cincinnati, Berkley, s-a stabilit definitiv la Catholic University of America (Washington). Aici a fost distins cu titlul de „William J. Byron Distinguished Professor of Literature”. În anul 2005 a coordonat - împreună cu Robert Lazu Kmita - volumul de studii J.R.R. Tolkien: Credință și imaginație.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *