Actul de naștere al literaturii fantasy e publicarea, la 21 septembrie 1937, a unui roman pentru copii – Hobbitul, de John Ronald Reuel Tolkien. În jurul poveștii lui Bilbo Baggins se va construi apoi un întreg univers, cu o mitologie și istorie proprii, cu rase vorbitoare de limbi inventate (15 la număr, dintre care, Quenya și Sindar sunt cele mai bine conturate), cunoscut sub numele de Pământul de Mijloc. Deși fragmentată în sute de povestiri (terminate sau nu), poeme, romane și cicluri epice stufoase, completate de dicționare, hărți și genealogii impresionante, opera de ficțiune a lui J.R.R. Tolkien, scrisă pe parcursul a peste 50 de ani, e unitară și coerentă. Punctele de sudura sunt universul ficțional, Arda, care înglobează Pământul de Mijloc, dar și Valinorul, tărâmul zeilor, mitologia (lupta dintre Morgoth, Inamicul Întunecat, și spiritele atrase în căderea sa, pe de o parte, și Valarii – puterile sau zeii – ajutați de vrăjitori, elfi, pitici și oameni, pe de altă parte) și o serie de personaje, precum Mithrandir („Pelerinul Sur” sau Gandalf), Elrond din Imladris (Vâlceaua despicată), Galadriel din Lóthlorien, hobbitul Bilbo Baggins și chiar Sauron, cel mai puternic dintre servitorii lui Morgoth și dușmanul Pământului de Mijloc, în cel de-al Treilea Ev.
Dacă în Hobbitul tonul este oarecum jucăuș, în Stăpânul Inelelor (1954, 1955) și în Silmarillion (publicat postum, în 1977, de Cristopher Tolkien, fiul cel mic al scriitorului) tonul e grav, cu accente care amintesc de cartea Ecleziastului și de cântecele barzilor medievali. Ca să-i facem pe deplin dreptate lui Tolkien, trebuie să menționăm că datele publicării nu reflectă, neapărat, procesul conturării operei, aceasta izvorând din pasiunea… științifică a universitarului de la Oxford pentru lingvistică. Mai întâi au fost inventate cele două limbi, Sindar și Quenya, după care a fost scrisă, în 1917, Cartea poveștilor pierdute (rămasă în sertar și publicată mult mai târziu cu titlul Silmarillion) pentru a pune aceste limbi într-un context viu.
Înainte de Tolkien au fost Odiseea lui Homer și mitologiile greacă, romană, scandinavă, egipteană, Beowulf, La Mort d’Arthur a lui Sir Thomas Malory, Călătoriile lui Gulliver a lui Jonathan Swift, Baronul Münchausen, poveștile fraților Grimm, Alice în Țara Minunilor a lui Lewis Caroll, Dracula lui Bram Stoker.
La începutul secolului al XX-lea, scriitori precum Frank Baum (Vrăjitorul din Oz), Robert E. Howard (Conan barbarul) și chiar H.P. Lovecraft și C.S. Lewis (seria Cronicilor din Narnia) l-au secondat, oarecum, pe Tolkien. Genul, care până în anii 1940 nici nu purta un nume, era considerat neserios, marginal, iar autori precum Howard sau Lovecraft publicau povestiri pulp (excentrice, dacă ar fi să ne luăm după canonul literar de atunci, dar nu neapărat ieftine, vandabile sau destinate succesului comercial) în revista americana Weird Tales. Conan, personajul lui Howard, a devenit celebru abia în anii ’70, datorită benzilor desenate editate de Marvel Comics, mult după sinuciderea „părintelui“ sau, în 1936. H.P. Lovecraft a murit în mizerie, cel mai probabil de foame, în 1937, completând un destin demn de idolul său literar, Edgar Allan Poe. Era perioada romantică a literaturii fantasy. Singurul care s-a bucurat de un relativ succes și de oarecare drepturi de autor în timpul vieții a fost J.R.R. Tolkien. Adevărata glorie a început abia după moartea autorului când fiul său, Cristopher Tolkien, a publicat – în 1977 – Silmarillion.
Cartea a ocupat primul loc în topul New York Times al bestseller-urilor timp de 20 de săptămâni și a rămas în primele zece poziții mai bine de un an. Iar celebritatea la scara planetara, isteria de masă și sumele inimaginabile pe care le încasează, probabil, urmașii lui Tolkien după ecranizarea lui Peter Jackson, a cărei ultimă parte, Întoarcerea regelui, a fost premiată cu unsprezece Oscaruri (la fel ca Titanicul!) nu și le imagina nimeni, cred, în 1937. Cunoscătorii, care nu gustă neapărat bătăliile grandioase à la Hollywood și gag-urile prin care un personaj, altfel serios, precum Gimli gnomul, e ridiculizat, cunoscătorii care caută frumusețea și bogăția detaliilor, transpuse prin filtrul imaginației, precum și culorile, tablourile unei lumi de sine stătătoare, parfumul vechi al genealogiilor, sunetul fascinant al limbilor și denumirilor elfice, farmecul profund al poemelor, al imnurilor de slavă și al cântecelor barzilor, măreția și inspirația morală a faptelor eroice ar fi preferat, poate, ca succesul lui Tolkien să rămână mic și fanii – puțini.
Dupa Tolkien au venit Ursula K. Le Guin (ciclul Earthsea, din care amintim Un vrăjitor din Earthsea, 1968, ecranizată de Robert Lieberman în 2004), Roger Zeleazny, cu ciclul Cronicile din Amber (cu două serii încheiate, totalizând 10 volume), Robert Jordan cu seria Roata timpului, al cărei prim volum, Ochiul lumii, a apărut în 1990 și care va ajunge, în octombrie 2005, prin Cuțitul Viselor, la cea de-a unsprezecea carte a – sperăm – dodecalogiei și, printre mulți alții, învățătoarea britanică J.K. Rowling, care în 1997 a dat lovitura prin Harry Potter și piatra filozofală. În topul primelor 100 de romane fantasy ale tuturor timpurilor, în funcție de preferințele cititorilor, Stăpânul inelelor ocupă locul întâi, urmat de Ochiul lumii al lui Robert Jordan, de Hobbitul (părintele genului și-a asigurat o poziție confortabilă în vârf!), Nouă prinți în Amber a lui Roger Zeleazny și de Un vrăjitor din Earthsea al Ursulei Le Guin. Primul volum al seriei de șapte volume Harry Potter e situat abia pe locul 53.
În topul popularității filmelor, trilogia Stăpânul inelelor a lui Peter Jackson ocupă, evident, primul loc, urmată de The Princess Bride (regia Rob Reiner, 1987, după romanul lui William Goldman), Willow (regia Ron Howard, 1988, scenariu de George Lucas). Blockbuster-ul Harry Potter și piatra filozofală, care i-a adus „mămicii“ J.K. Rowling milioane (datorate, în mare parte, succesului pe care l-a avut personajul său în America), se situează abia pe locul nouă. Sunt de consemnat, totuși, două amănunte: seriile Amber sau Earthsea aparțin genului high fantasy, care se caracterizează prin complexitatea universului ficțional, cu panteonul, cosmogonia și istoria bine conturate, prin sobrietatea și chiar lirismul tonului, prin prezența unor limbaje elaborate, inventate de autori, prin abordarea unor teme precum trecerea timpului și decăderea lumii. Scriitorii de high fantasy sunt, de regula, filologi cu multe diplome universitare (cazul lui Roger Zeleazny, specialist în poezia secolului al XIX-lea și în teatrul elisabetan).
Apoi, spre deosebire de genul „sword and sorcery”, abordat cu ușurință de autorii de benzi desenate și mult mai pe gustul Hollywood-ului, cărțile unor Zeleazny sau Le Guin se adresează unui public mai elevat, capabil să guste și delicatesele filologice, și plăcerea unui studiu elaborat asupra limbilor, istoriei și heraldicii. Impactul comercial e, de obicei, moderat și reeditările (nemaivorbind de ecranizări!) se lasă așteptate. Succesul lui Tolkien e un paradox perfect, întrucât toata magia și poezia s-au pierdut o dată cu ecranizarea, și puțini sunt cei dornici să recupereze cu adevărat cărțile, după filmul lui Jackson, servit cu un burger alături.
