Beren_Luthien1

BEREN [BE-ren] (nold. „om de încredere”, „slujitor credincios”; cuvînt derivat de la rădăcina elfică bor-, „a rezista”, „a fi statornic”, „a îndura”)

Nume alternative (şi supranume): Camlost [KAM-lost] (sind. „Mînă goală”: cam, „mînă” + lost, „gol”)  –  Ciungul / One-hand – Erchamion [er-ChA-mi-on] (sind. „Ciungul”; adjectiv substantivat provenit din elementele: er, „unul/una”, „singur(ă)” + cam, „mînă”)

Dintre toți eroii care au trăit vreodată în Arda Beren este, neîndoielnic, cel mai vestit. Săvîrşind vitejii neînchipuite, el reprezintă întruchiparea deplină a principiului iubirii – care se află la originea tuturor faptelor sale. Supranumit Camlost, „Mînă Goală”, sau Erchamion, „Ciungul”, el e fiul lui Barahir şi al Emeldirei, tatăl său trăgîndu-se dintr-o dinastie din care făceau parte Bregor, Boromir, Boron şi Bëor Bătrînul.

Istoria lui Beren începe o dată cu retragerea lui Barahir din faţa furiei lui Morgoth care îi nimicise oastea. Au scăpat doar doisprezece viteji, între care şi Beren, ce şi-au găsit sălaş pe platoul Dorthonion deasupra pădurii Dedúwath. Trădaţi de Gorlim, Barahir şi ceilalţi tovarăşi sînt ucişi, Beren scăpînd numai datorită faptului că era plecat într-o misiune în momentul atacului mişelesc. Descoperind mîrşăvia, reuşeşte să ucidă căpetenia orcilor care-i omorîse tatăl, după care, timp de patru ani, trăieşte singur în ascunzişurile din Dorthonion.

Vestit pentru curajul şi priceperea sa în mînuirea armelor, devine un adversar de temut al lui Morgoth care pune preţ bun pe capul său. Căutat de iscoade, hăituit permanent, Beren se decide să fugă spre alte singurătăţi; ajunge pe culmile Gorgoroth din Munţii Groazei, traversînd mai apoi Dungortheb – ţinutul unde trăiau păianjenii cei uriaşi, odraslele hidoasei Ungoliant. În cele din urmă reuşeşte să ajungă în pădurea Neldoreth, din ţinutul Doriath, unde o zăreşte în lumina răsăritului lunii pe frumoasa elfă Lúthien, care dansa pe malul rîului Esgalduin. Speriată, prinţesa elfă dispare. Îndrăgostindu-se pe loc, la cea de a doua întîlnire Beren o strigă cu acel nume care va intra în legendă: Tinúviel, „Privighetoarea”.

Fermecată de chipul său aspru şi de dîrzenia sa nemaiîntîlnită, Lúthien îi împărtăşeşte iubirea. Urmează o scurtă perioadă de pace pentru cei doi, pînă ce sînt trădaţi tatălui elfei, regele Thingol. Ajuns în faţa monarhului, Beren îi dezvăluie iubirea sa pentru Lúthien, fapt ce provoacă mînia părintelui. Pentru a-l pierde, regele îi cere un lucru aproape imposibil: să-i aducă un silmaril din coroana lui Morgoth. Beren acceptă şi porneşte pe dată spre regatul întunecat al lui Melkor, valarul răzvrătit. Ajutat de Regele Finrod Felagund, se deghizează în orc, reuşind să ajungă în trecătoarea ce despărţea Ered Wethrin de podişul Taur-nu-Fuin. Aici îi capturează Sauron, care-i aruncă în bezna unui puţ adînc, plin de monştri.

Simţind în inima sa că Beren e în primejdie, preafrumoasa Lúthien porneşte în căutarea lui. În împrejurări tulburi, i se alătură cîinele vorbitor Huan, venit cîndva din Tărîmul Binecuvîntat. Între timp, un vîrcolac i-a sfîşiat pe rînd pe tovarăşii lui Beren şi Felagund, care, cu ultimele sale puteri, reuşeşte să ucidă fiara ce tocmai se pregătea să-l ucidă pe iubitul lui Lúthien. Aşa şi-a găsit sfîrşitul nobilul elf Felagund. Pe cînd Beren îl jelea, Lúthien ajunge la porţile lui Sauron, unde cîntă răsunător spre a fi auzită de cel pe care-l căuta. Beren o aude şi-i răspunde cîntînd un imn despre Cele Şapte Stele ce alcătuiesc Secera Valarilor. Atacată de vîrcolacii lui Sauron, Tinúviel este apărată de măreţul Huan, care-i sfîşie unul după altul. Ultimul pe care-l ucide este Draugluin, căpetenia vîrcolacilor din Angband. Sauron însuşi îi atacă, dar este înfrînt de Huan şi obligat să fugă în Taur-nu-Fuin, lăsînd cetatea în stăpînirea lui Lúthien. Cei doi îndrăgostiţi se regăsesc, fără a-şi găsi însă şi liniştea. Căci Beren vrea să-şi împlinească jurămîntul: acela de a smulge un silmaril din coroana lui Morgoth spre a-l aduce Regelui Thingol, tatăl alesei inimii sale. Dorind să o protejeze pe Lúthien de pericolele acestei aventuri, el fuge pe ascuns în Angband. Temîndu-se la rîndul ei să nu-l piardă pe vecie, frumoasa elfă îl caută şi-l regăseşte: din acest moment doar moartea îi va mai despărţi.

Sub înfăţişările monştrilor Draugluin şi Thuringwethil, cei doi ajung la porţile Angbandului, păzite de uriaşul lup Carcharoth, supranumit „Botul Însîngerat”. Lúthien îl adoarme printr-o vrajă elfească, apoi înfăptuiesc cea mai măreaţă faptă de vitejie din istoria Pămîntului de Mijloc: coboară în sala tronului lui Morgoth. Aici, Tinúviel „Privighetoarea” cîntă în faţa îngrozitorului vrăjmaş, care cade în toropeală adîncă. Toţi paznicii şi acoliţii săi, de asemenea, adorm.

Cu pumnalul Angrist ce putea tăia fierul, Beren retează din coroana lui Morgoth unul dintre cei trei silmarili. Dorind să-i ia pe toţi, încearcă să-l scoată şi pe al doilea; o aşchie sare în obrazul lui Melkor care geme speriindu-i pe cei doi. Aceştia fug reuşind să iasă din Angband. La poartă îi aşteaptă însă Carcharoth, care retează şi înghite mîna în care Beren ţinea strîns nestemata. Aproape mort, Beren e salvat de măreţul Rege al vulturilor, Thorondor, în timp ce Lúthien e salvată şi ea de slujitorii înaripaţi ai acestuia. Credinciosul cîine Huan îi aduce elfei ierburile cu ajutorul cărora reuşeşte să-şi tămăduiască iubitul. Deşi cu mîna goală, Beren merge în faţa lui Thingol căruia îi spune tot ce a înfăptuit, anunţîndu-l că mîna sa din burta lui Carcharoth ţine strîns un silmaril.

Uluit de vitejia neînchipuită a lui Beren, ca şi de primejdiile pe care le înfruntase pentru a dobîndi dreptul de a cere mîna fiicei sale, Thingol îl primeşte la curtea sa. Într-o ultimă confruntare cu Carcharoth, Beren este rănit de moarte, iar Huan îşi găseşte şi el sfîrşitul după ce reuşeşte, într-o încleştare cumplită, să ucidă uriaşul lup. Astfel au murit eroic Beren şi credinciosul cîine Huan. Aşezaţi unul lîngă altul, pe tărgi din frunze şi ramuri, ei sînt aduşi în cîntece de jale în cetatea lui Thingol. După moarte, spiritul lui Beren a zăbovit în sălile lui Mandos, acel loc de trecere între lumi. Lúthien moare şi ea de durere, stingîndu-se asemenea unei flori în miezul primăverii. Ajungînd duhul ei alături de cel al lui Beren, cîntă şi plînge în faţa lui Mandos, care, înmărmurit de atîta frumuseţe, face un gest nemaipomenit: îi cere lui Manwë, marele Domn al Valarilor şi cîrmuitor al Ardei în numele lui Dumnezeu-Ilúvatar, să ia o decizie pentru cei doi. Astfel Beren, din neamul oamenilor, şi Lúthien, din neamul elfilor, sînt lăsaţi să se întoarcă în Arda cu o singură condiţie: elfa să devină muritoare. Acceptă imediat, după care se întorc între cei vii sălăşluindu-se în insula Tol Galen, care se află la mijlocul rîului Adurant. De atunci nimeni nu i-a mai vazut vreodată şi nimeni nu ştie unde odihnesc trupurile lor.

Cuprinse în minunata Baladă Leihian, Eliberarea din robie, faptele lui Beren „Ciungul” şi ale iubitei sale, Lúthien „Privighetoarea”, sînt povestite de Aragorn lui Frodo Baggins şi însoţitorilor săi la Ţancul Vremii, înaintea luptei cu Nazgûlii conduşi de Regele-Vrăjitor din Angmar. Mai tîrziu, în Vîlceaua Despicată, hobbiţii vor auzi din nou baladele celor doi cîntate de menestrelii elfi, în aşa-numită „Sală a focului”. Toate poveştile tolkien-iene sînt străbătute de mesajul legendei lui Beren şi Lúthien, care reprezintă o veritabilă „punere în abis” a epopeilor lui J.R.R. Tolkien. Autorul însuşi se aseamănă într-o scrisoare din 1972 cu Beren, evocînd momentul în care s-a îndrăgostit de soţia sa, Edith, ce i-a fost sursă de inspiraţie pentru a o zugrăvi pe frumoasa Lúthien. Pe piatra funerară de lîngă mormîntul aflat în cimitirul din Oxford al celor doi soţi nu este sculptat nici un epitaf. Doar atît: „Edith Mary Tolkien, Lúthien 1889-1971” şi „John Ronald Reuel Tolkien, Beren, 1892-1973”. Mai mult decît orice alte explicaţii, aceste asocieri de nume dovedesc valoarea pe care legenda celor doi iubiţi din Arda au avut-o pentru autorul epopeii The Lord of the Rings, care a ţinut să treacă în veşnicie – alături de soţia sa – însoţit de amintirea lor luminoasă.

(Articol semnat de Robert Lazu Kmita, în Enciclopedia lumii lui J.R.R. Tolkien, Editura Galaxia Gutenberg, 2007. Etimologiile și detaliile lingvistice privitoare la nume au fost asigurate de Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi).

Robert Lazu Kmita
Scriitor și filosof catolic, autor a numeroase studii și eseuri dedicate atât operelor lui J.R.R. Tolkien cât și unor autori clasici precum Platon, Augustin, Atanasie cel Mare, Grigore de Nyssa, Hildegard din Bingen, Thoma d'Aquino, Gerard Sagredo, Jean Borella, Mircea Eliade ș.a. A scris prima monografie în limba română despre viața și opera Profesorului: Lumea lui J.R.R. Tolkien (prima ediție: 2004; a doua ediție: 2012). De asemenea, a editat - împreună cu profesorul Virgil Nemoianu - culegerea de studii J.R.R. Tolkien. Credință și Imaginație (2005). În cursul anului 2006 a fost invitat la “The Oxford Tolkien Conference. The Lord of the Rings: Sources of inspiration”, eveniment organizat de Exeter College. Alături de Mihaela Cernăuți-Gorodețchi și Györfi-Deák György a coordonat Enciclopedia lumii lui J.R.R. Tolkien (2007). În prima parte a anului 2019 a publicat primul său roman, Insula fără anotimpuri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *