ARBORE BĂRBOS, ARBOREBĂRBOS / TREEBEARD
Nume alternativ: Fangorn [FAN-gorn] (sind. fang, „barbă” + orn, „copac” )
Un capitol întreg din Stăpînul inelelor îi este dedicat lui Arbore Bărbos, unul dintre cele mai pitoreşti caractere din poveştile lui J.R.R. Tolkien. Numele său în limba elfă este Fangorn, care provine din radicalul orn, „copac”, „arbore”. Descris sumar de Tolkien într-o scrisoare din 1954, este un personaj înzestrat cu o memorie adîncă şi un soi de înţelepciune a pămîntului. Gandalf îi explică lui Legolas că Fangorn este cea mai bătrînă creatură care trăieşte sub soarele Pămîntului de Mijloc, iar regelui Théoden îi va spune că este vorbitorul celei mai vechi limbi cunoscute. Face parte din familia enţilor –„păzitori de arbori” din vechime meniţi să îngrijească ceilalţi copaci. Făcuţi din oasele pămîntului, sînt extrem de puternici, reuşind să sfarme piatra fără greutate.
Bine cunoscut de Gandalf, întîlnit pentru prima oară de Merry şi Pippin în data de 29 februarie a anului 3019 după ce tocmai scăpaseră din mîna orcilor lui Saruman, Arbore Bărbos a jucat un rol aparte în aventurile celui de-al Treilea Ev. Înalt de aproximativ patru metri, cu braţele acoperite de o piele netedă, cafenie, distingîndu-se prin cele şapte degete de la picioarele uriaşe, el purta în partea inferioară a capului său (fără gît) o barbă ca o încrengătură de ramuri de la care i se şi trage numele: „Arbore Bărbos”. Lucrul care-i impresionează pe toţi cei care-l cunosc sînt ochii căprui, cu irizaţii verzui, asemănaţi cu o fîntînă adîncă, plină cu amintiri străvechi. Întreg comportamentul său inspiră un mare respect pentru lucrurile străvechi, pe care el însuşi le cunoscuse cîndva, demult. Face parte dintre acei enţi care trăiau în Pămîntul de Mijloc încă de la începuturi; singurii rămaşi în viaţă în timpul celui de-al Treilea Ev sînt Fangorn, Finglas şi Flandrif. Într-o relatare către Merry şi Pippin, Fangorn descrie vechea geografie a Pămîntului de Mijloc, din timpul primelor evuri. Tristeţea cea mare a lui Arbore Bărbos este dispariţia entsoaţelor, a partenerelor enţilor – numite şi entfete – , care cîndva, demult, pe vremea războiului dintre Sauron şi Oamenii Mării (la sfîrşitul celui de-al Doilea Ev), au fost alungate de pe pămînturile lor nu se ştie unde. Aşa s-a născut unul dintre cele mai frumoase cîntece elfice care povesteşte dorul enţilor după entsoaţe, cîntec pe care Arbore Bărbos îl recită hobbiţilor.
Nimic nu urau mai mult enţii decît făpturile josnice care decimau copacii fără motiv. Între acestea un loc aparte îl ocupau orcii. Înfuriat de stricăciunile prilejuite de monştrii conduşi de Saruman, Fangorn convoacă un „Divan al enţilor”, în urma căruia se decide distrugerea Isengardului şi stîrpirea orcilor, numiţi de Fangorn burárum. În 2 martie 3019, la miezul nopţii, enţii ajung în Isengard. O zi mai tîrziu, sălaşurile orcilor erau complet distruse şi inundate, iar Orthanc, turnul lui Saruman, e capturat de Fangorn şi camarazii săi. Înainte de această ispravă enţii lui Fangorn şi huornii conduşi de ei au dat lovitura decisivă trupelor orceşti în bătălia de la Văgăuna lui Helm.
(Articol semnat de Robert Lazu Kmita, în Enciclopedia lumii lui J.R.R. Tolkien, Editura Galaxia Gutenberg, 2007. Etimologiile și detaliile lingvistice privitoare la nume au fost asigurate de Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi).
Andrei-escu
Așteptăm (sau eu aștept) un astfel de articol și despre cei cinci misterioși maiar/istari sau așa-numiți ‘wizards’, „vrăjitori” din Pămîntul-de-mijloc. De ce, sau cum de, un autor creștin-catolic a introdus astfel de personaje, „vrăjitori”, ca eroi în povestirile sale? Sunt oameni care s-au ocupat cu practici oculte, poate un soi de druizi? Sunt o specie/rasă aparte de elfi? Sunt semizei? Sau… altfel de ființe? Cum se explică puterile lor „magice”, supraumane? – Deoarece multe persoane nu știu mai multe despre aceste personaje decât au putut afla din adaptările cinematografice.
Radu Comșuța
Dorința dvs. este justificată și cu siguranță nu sunteți singurul care dorește să cunoască mai multe despre cei cinci vrăjitori dintre care ”Stăpânul Inelelor” prezintă mai multe informații doar despre Gandalf, Saruman și Radagast.
Dar pentru o sursă sigură și detaliată de informare vă recomand să citiți corespondența publicată postum a lui Tolkien, cu criticii și cititorii săi (din păcate nu există la ora actuală o traducere a cărții ce conține corespondența lui J.R.R Tolkien, în limba română).
Într-una din scrisorile sale nr. 156 datată pe 4 noiembrie 1954 și adresată d-lui Robert Murray, S.J. , Tolkien vorbește detaliat despre Gandalf în ipostaza lui de vrăjitor și despre natura umană a vrăjitorilor din ”Stăpânul Inelelor”. Tolkien spune că aceștia nu sunt ființe umane, ci ființe angelice întrupate. Și aici aveți dovada că Tolkien ca un catolic devotat, a redat un corespondent creștin pentru personajele sale mitologice și nu ceea ce înțelegem astăzi prin ”vrăjitori” de natură ocultă, păgână, străină deci învățăturii Bisericii. Acești vrăjitori au fost trimiși pe pământ de către divinitate pentru a construi o rezistență răului întruchipat de forța satanică, Sauron.
Dacă ar fi, personal, să fac o comparație creștină, l-aș asemăna cu Sf. Ioan Botezătorul despre care evreii contemporani cu Iisus spuneau că e un sf. Ilie întrupat, însă așa cum spune Sf. Evanghelist Luca, Ioan a venit în lume cu ”duhul și puterea lui Ilie” (Luca 1, 17) iar prin viața lui sfântă a atins măsura unui ”înger în trup”, apropo de ideea lui Tolkien despre ființe angelice întrupate.