Întrebări frecvente | Societatea Tolkien din România

Casa Universitarilor, gazda conferințelor Societății. Foto www.dancalin.ro

Casa Universitarilor, gazda conferințelor Societății. Foto www.dancalin.ro

Mitologia lui Tolkien

  • Balrogii au aripi? Pot să zboare?
  • Legolas e blond sau brunet?
  • Cine a fost Tom Bombadil?
  • Cine este mai bătrân, Tom Bombadil sau Arborebărbos?
  • Glorfindel din Stăpânul Inelelor este acelaşi elf care apare și în Silmarillion?
  • Ce știm despre ceilalţi doi vrăjitori?
  • Elfii şi hobbiţii lui Tolkien au urechile ascuţite?
  • Hobbiţii au labele picioarelor mari? Hobbiţii chiar sunt graşi?
  • Există și orci femei?
  • De ce Vulturii nu au dus Inelul direct pe Muntele Osândei?

Cum citim / Cum studiem operele lui Tolkien

  • În ce ordine ar trebui să citesc cărţile lui Tolkien?
  • Silmarillion mi se pare dificil și mi-e greu să mă apropii de el. Aveţi vreun sfat?
  • Pot să învăţ să vorbesc sau să scriu în elfă?
  • Scriu o lucrare pentru școală. Povestiţi-mi mai multe despre J.R.R.Tolkien.
  • Îmi puteți recomanda niște cărţi care l-au inspirat pe Tolkien?

Tolkien, omul

  • De ce este Tolkien aşa de popular?
  • Tolkien a câștigat vreodată un premiu pentru cărţile sale?
  • Al treilea prenume al lui Tolkien, „Reuel”, e neobișnuit. De ce a fost botezat așa?

Altele

  • Silmarillion va fi adaptat vreodată pentru cinema sau într-un serial TV?
  • Pot să contactez Reşedinţa Tolkien și/sau pe editorii lui Tolkien?
  • Cum pot înfiinţa propria mea societate Tolkien?
  • Recomandați-mi câteva cărți/idei bune pentru momentele în care citesc cărțile lui Tolkien
  • Unde pot găsi hărţi ale Pământului de Mijloc?
  • Deţin o carte scrisă de Tolkien pe care vreau să o vând. Cum pot să aflu cât valorează? Unde pot să o vând?

 

Balrogii au aripi? Pot să zboare?

În ciuda faptului că Balrogii sunt aproape întotdeauna ilustraţi de către artiştii vizuali ca având aripi, cititorii lui Tolkien nu sunt întru totul de acord. În capitolul „Podul din Khazad-dûm”, Tolkien spune că „umbra din jurul lui [a Balrogului] se întinse ca două aripi uriaşe” (Frăţia Inelului, p. 459) După această menţiune metaforică a aripilor urmează imediat descrierea Balrogului, care „păși încet înainte, pe pod, și dintr-o dată se trase în sus, la o mare înălțime, și aripile i se deschiseră dintr-un perete până în celălalt” (Frăţia Inelului, p. 460). Aripile nu mai sunt menționate deloc atunci când Balrogul se prăvălește în abis, sau mai târziu, atunci când Gandalf descrie lunga sa luptă cu demonul. Descrierea lui Tolkien sugerează faptul că doar umbra Barlogului părea să ia forma unor aripi, pentru că, dacă acesta ar fi avut într-adevăr aripi, ne-am fi așteptat să bată din ele atunci când se prăbușea în adâncurile Moriei, sau să le folosească în lupta cu Gandalf de pe vârful muntelui.

Odată cu publicarea câtorva manuscrise anterioare ale cărții Silmarillion, în volumul Morgoth’s Ring s-a arătat că Tolkien scrisese despre Balrogi: „swiftly they arose, and they passed with winged speed over Hithlum, and they came to Lammoth as a tempest of fire.” (Morgoth’s Ring, p. 297) [„repede s-au înălţat, şi au trecut iute ca gândul [în traducere literală: cu viteză înaripată] peste Hithlum, şi au ajuns în Lammoth ca o furtună de foc.”] Din nou, la prima vedere pare că fragmentul s-ar referi la aripile propriu-zise, însă este de asemenea posibil ca „winged speed” să fie folosit în sens pur metaforic. Concluzia: este imposibil de afirmat în mod categoric dacă Balrogii au sau nu aripi, aşa că fiecare cititor în parte este liber să hotărască.

[citate din Frăţia Inelului, Editura RAO, 2004 şi din Morgoth’s Ring, 2002 UK paperback]

Legolas e blond sau brunet?

Pe tot parcursul acțiunii din Stăpânul Inelelor, Tolkien nu descrie niciodată culoarea părului lui Legolas (lucru valabil, de altfel, pentru mulți membri ai Frăţiei). Tatăl lui Legolas, Regele Pădurii (aflăm mai târziu că purta numele de Thranduil), este descris în Hobbitul ca având păr auriu, prin urmare e posibil ca Legolas să îl fi moştenit. În capitolul „The Great River”, Tolkien precizează la un moment dat că „părul lui [al lui Legolas] era întunecat” pe fundalul cerului însă, cum asta se întâmpla pe timp de noapte, cu siguranță nu ne ajută să stabilim culoarea părului lui Legolas. În Anexa F la Stăpanul Inelelor, este clar precizat faptul că elfii erau „înalţi, cu pielea deschisă şi ochi gri, deşi părul le era negru, în afară de al celor din casa de aur al lui Finarfin”. Totuşi, această afirmație clară în aparență a fost contrazisă odată cu tipărirea volumului The Book of Lost Tales în 1983. Conform unui pasaj de acolo, caracteristicile faciale și părul negru le sunt atribuite noldorilor. Așadar, culoarea părului lui Legolas nu poate fi aflată prin lecturarea cărților lui Tolkien, ci reprezintă un alt aspect pe care cititorul este liber să-l interpreteze după bunul plac.

Cine a fost Tom Bombadil?

Încă de la publicarea cărții Stăpânul Inelelor, Tom Bombadil a stârnit curiozitatea multor cititori. Când Frodo o întreabă pe Goldberry cine este Tom, iar ea răspunde „el e” (Frăția Inelului, p. 182), unii cititori au presupus că ar fi Dumnezeu sau, în varianta lui Tolkien, Eru. Tolkien l-a creat pe Tom Bombadil înainte de 1934, trăsăturile sale fizice fiind inspirate de o păpuşă olandeză a unuia dintre copiii săi. Tom a prins viaţă pentru prima oară într-o povestire nescrisă, înainte de a apărea într-o poezie publicată în Oxford Magazine. Tolkien l-a introdus iniţial în firul narativ încă în lucru al continuării Noul Hobbit pentru că era deja creat și simțea nevoia ca hobbiţii să aibă parte de o aventuă în drumul lor. Înainte ca Tolkien să înceapă măcar să scrie Stăpânul Inelelor, le-a comunicat editorilor săi că Tom Bombadil era „spiritul tărâmurilor rurale (care dispar) din Oxford și Berkshire” (scrisoarea 19). Deşi e cunoscut faptul că lui Tolkien îi displăcea din toată inima alegoria, există dovezi cum că putea scrie alegorii atunci când avea ocazia – de exemplu, Leaf by Niggle.

Tom însuși declară că este „cel mai bătrân” și că „a fost aici înaintea râului și a copacilor. Tom își amintește de primul strop de ploaie și de prima ghindă” (Frăţia Inelului, p.192). Acest lucru sugerează că Tom a pătruns, probabil, în lume în același timp cu Ainurii, atunci când au venit pentru a începe să dea formă lumii, conform viziunii căreia
i-au fost martori în timpul Muzicii Creației. Această ipoteză ar lasă deschisă posibilitatea ca Tom Bombadil să fie unul dintre maiari dar că a ales să rămână în Pământul de Mijloc în loc să se stabilească în Valinor. E greu să găsim un rezultat convingător în ceea ce privește natura lui Bombadil, întrucât Tolkien a afirmat că l-a inclus dinadins ca o enigmă în poveste.

[citate din Frăţia Inelului, Editura RAO, 2004]

Cine este mai bătrân, Tom Bombadil sau Arborebărbos?

Unii cititori au băgat de seamă că Gandalf spune despre Arborebărbos că este „cea mai bătrână făptură care pășește încă sub Soare pe-acest Pământ de Mijloc” (Cele două turnuri, p.124), iar Celeborn îl numește pe Arborebărbos „Prea-bătrânule” (Întoarcerea regelui, p. 355). Deşi Celeborn este posibil să fi folosit cuvântul mai curând din polițete decât ca pe o afirmație sau un fapt propriu-zis, replicile lui Gandalf sunt mai greu de contrazis. Totuși, Christopher Tolkien a comentat și alte pasaje asemănătoare, aducând justificări ample și ajungând la concluzia că tatălui său îi plăcea să facă afirmații hiperbolice, ceea ce e posibil să se fi întâmplat și aici. Poate că Tolkien pur și simplu a uitat că folosise adjectivul „eldest” („cel mai bătrân”) și pentru Tom Bombadil, și pentru Arborebărbos.

Nu încape îndoială că Arborebărbos este bătrân, însă până și el mărturisește că în Fangorn există copaci care îl întrec în vârstă. Când Tolkien îl numește „cel mai bătrân”, autorul se referă, cel mai probabil, la faptul că entul este cea mai batrână ființă simțitoare din Fangorn care poate umbla și vorbi. La un moment dat, Arborebărbos spune că au mai rămas doar trei enți dintre cei care cutreierau pădurile înainte de venirea Întunericului. Acest Întuneric probabil că se referă la Întunericul care a pătruns în lume odată cu Morgoth. Totuși, Bombadil a existat înainte de prima ghindă, care trebuie să fi precedat pădurilor de dinainte de Întuneric. Așadar, deși e greu să fim siguri de originile lui Tom, putem spune cu certitudine  că Tom Bombadil este, într-adevăr, cel mai bătrân dintre toți locuitorii Pământului de Mijloc.

[citate din Cele două turnuri şi din Întoarcerea regelui, Editura RAO, 2004]

Glorfindel din Stăpânul Inelelor este același elf care apare în Silmarillion?

Da. Răspunsul la această întrebare a fost subiectul unei dezbateri aprinse între fani preț de aproape două decenii, însă, odată cu publicarea volumului The Peoples of Middle-earth în 1996, răspunsul a fost limpede. În Silmarillion, Glorfindel este ucis în timpul căderii Gondolinului în lupta cu un Balrog. Când a scris Stăpânul Inelelor, Tolkien pur și simplu a refolosit numele și trăsăturile personajului mai vechi din povestea care nu fusese încă publicată. Mult mai târziu, Tolkien a scris două eseuri despre Glorfindel: în acestea concluzionează cum că, într-adevar, cei doi Glorfindel sunt unul si același. După moarte, spiritul lui Glorfindel a mers în sălașurile din Mandos unde a fost vindecat, dar în final s-a reîntrupat și s-a întors în Pământul de Mijloc, probabil în cel de-al doilea Ev. Într-unul dintre texte se spune că Glorfindel s-ar fi întors cam în același timp cu Vrăjitorii Albaștri însă, spre deosebire de ei, a fost trimis spre a-i veni în ajutor lui Elrond în timpul Războiului din Eriador.

Ce știm despre ceilalți doi vrăjitori?

În capitolul „Glasul lui Saruman” din Cele două turnuri, în timpul discuţiei aprinse dintre Gandalf şi Saruman, acesta din urmă amintește de „baghetele magice ale celor cinci vrăjitori” (232). Cum cititorii îi cunosc pe Gandalf, Saruman și Radagast, problema identității celorlalți doi Istari a fost dezbătută nu de puține ori. Fanii interesați au fost nevoiți să aștepte până în 1980, când a fost publicată cartea Povești neterminate. În vara anului 1954, când lucra la indexul pentru Stăpânul Inelelor, Tolkien a compus un eseu despre Istari în care precizează: „În Apus nu se cunosc multe despre [vrăjitorii] albaștri”. Tolkien a continuat, spunând că aceștia au călătorit spre Răsărit cu Saruman, însă nu s-au mai întors, iar soarta lor nu e cunoscută. Totuși, în niște însemnări scrise mai în grabă, ambii Ithryn Luin [vrăjitorii albaștri] îi slujesc lui Oromë și primesc numele de Alatar și Pallando.

Atunci când încerca să pună cap la cap Poveștile Neterminate, Christopher Tolkien nu a reușit să desluşească toate însemnările tatălui său despre acest subiect însă, după o perioadă mai lungă de cercetare pentru The Peoples of Middle-earth, a izbutit să descifreze o altă notiță. Aceasta spunea că numele vrăjitorilor sunt Morinehtar și Rómestámo. Au ajuns în Pământul de Mijloc în cel de-Al Doilea Ev, posibil împreună cu Glorfindel dar, spre deosebire de el, misiunea lor era să aprindă printre oameni flacăra revoltei împotriva lui Sauron din Răsăritul întunecat. Se pare că, în contradicție cu ceea ce este scris în alte locuri (mai exact, faptul că au eșuat misiunea), în această însemnare au izbutit, în Al Doilea și Al Treilea Ev, să micșoreze forțele care l-ar fi susținut pe Sauron. Fără ajutorul lor, e posibil ca forțele militare ale lui Sauron să le fi depășit numeric și să le fi nimicit pe cele ale Apusului.

Elfii și hobbiții lui Tolkien au urechile ascuțite?

Da, au. De obicei, Tolkien nu insistă pe descrierile fizice amănunțite ale personajelor sale, așa că se poate întampla ca, în timpul lecturării Stăpânului Inelelor sau a altor opere de-ale sale, cititorii să nu bage de seamă că elfii sau hobbiții ar avea urechi ascuțite. Totuși, într-o scrisoare din 1938 (Nr. 27, p. 35), Tolkien le spune editorilor săi americani că hobbiții au o „față rotundă și veselă, [cu] urechi doar ușor ascuțite și elfești”. De aici reiese clar că urechile elfilor erau considerabil mai ascuțite. Acest fapt a fost confirmat atunci când The Lost Road a fost publicat in 1987. În „Etimologii”, la prima definiție a „LAS” elementul din lasse însemnând frunză, se regăsește nota: „Urechile quenyene erau, în comparație cu cele [? ale oamenilor], mai ascuțite și mai asemănătoare formei frunzelor”.

[citate din The Letters of J.R.R. Tolkien, 1981 & 2006; The Lost Road, 2002 UK paperback]

Hobbiții au labele picioarelor mari? Hobbiții chiar sunt grași?

Nu, labele picioarelor hobbiților nu sunt mari. Domnul Proudfoot (și fără îndoială și familia sa) are labele picioarelor mari, pentru un hobbit (și ambele erau pe masă), dar niciun alt hobbit nu este descris ca având labe ale picioarelor mari. Ideea cum că labele picioarelor hobbiților sunt mari pare să fi luat naștere din cauza fraților Hildebrant, care au realizat numeroase ilustrații în anii 1960 și 1970. Acestea înfățișau și gnomi cu labele picioarelor foarte mari. Tolkien, însă, nu a făcut asta.

Cea mai reprezentativă descriere a hobbiților în Stăpânul Inelelor se găsește în „Prolog”:

„Căci ei sunt o seminție mică, mai mică decât a gnomilor, adică mai puțin vânoși și îndesați, chiar dacă nu sunt cu mult mai scunzi. Înălțimea lor e variabilă, între două și patru picioare, după măsuratoarea noastră… Brandobras Took… avea patru picioare și jumătate în înălțime și putea călări un cal. A fost depășit, spun toate documentele hobbiților, doar de două personaje vestite din vechime” (Frăția Inelului, p. 16).

Povestea respectivă apare în Stăpânul Inelelor.

Este ironic, atunci, cum bietul Merry a fost lăsat în urmă de către Theoden pentru că nu era destul de mare pentru a putea călări un cal de luptă. În final, Merry l-a întrecut pe Bandobras în înălțime, probabil drept răzbunare pentru că a fost lăsat în urmă de către Théoden (nu: de vină a fost băutura enților, iar Pippin a crescut la rândul lui).

Tolkien continuă:

„…încalțări, însă, purtau arareori, pentru că tălpile le erau acoperite cu piele întărită, iar labele învelite cu păr des și cârlionțat, asemănător celui de pe cap…” (Frăția Inelului, p. 16)

Și mai departe:

„Cei din neamul Harfoot aveau pielea mai măslinie, erau mai mici de înălțime și mai zvelți, și nu purtau bărbi și încălțări; mâinile și picioarele le erau fine și sprintene … Cei din neamul Stoor erau mai lați în spate, mai mătăhăloși, cu mâini și picioare mai late … Neamul Fallohide avea pielea mai deschisă, ca și părul; statura mai înaltă și mai suplă ca a celorlalţi…” (Frăția Inelului, p. 18)

Și mai spune Tolkien:

„Neamul Harfoot [alcătuia] seminția cea mai normală și mai reprezentativă de hobbiți și de departe cea mai numeroasă” și de asemenea cea mai statornicită. Cei patru hobbiți din Frăție par a fi din neamul Harfoot, cu ceva sânge de Fallohide (cel puțin în cazul lui Merry, Pippin și Frodo).

Oamenilor care merg toată viața fără încălțăminte li se devoltă labe ale picioarelor mai largi şi mai puternice decât cele ale oamenilor din zilele noastre, însă nu anormal de lungi (sau ca de cauciuc). Multă pierdere de timp și de bani, plus disconfortul actorilor, ar fi putut fi evitate dacă realizatorii filmelor Stăpânul Inelelor și Hobbitul ar fi investit în niște peruci de calitate, cu păr creț, pentru picioarele actorilor!

Cât privește faptul că hobbiții erau bine-făcuți, Tolkien amintește de multe ori cum că acestora le plăcea să mănânce și să bea. Oamenii cu munci grele din punct de vedere fizic (cum ar fi lucratul pământului) pot mânca mult fără a se îngrășa. Dar, în mod obișnuit, hobbiții se pare că erau măcar plinuți. „Cu burta cam grăsuță, cu picioarele cam scurtuțe”, remarca Tolkien în scrisoarea 27. Dar nu erau întotdeauna bine-făcuți. La fel ca oamenii, tindeau să crească în lățime odată cu vârsta. În Rivendell („Multe întâlniri”), Frodo „se privi în oglindă și rămase surprins văzându-se mult mai subțire decât își amintea să fi fost vreodată: tare mai semăna cu tânărul nepot al lui Bilbo, care hoinărea pe vremuri împreună cu unchiul său prin Comitat” (Frăția Inelului, p. 317). Frodo, care era de vârstă mijlocie, începuse să se îngraşe, însă a pierdut din nou din greutate odată ce a început să meargă (și să alerge.)

Pippin îi spune lui Bergil, fiul lui Beregond, în Minas Tirith: „Am aproape douăzeci și nouă de ani… chiar dacă
n-am decât patru picioare înălțime și nu prea mai am cum a crește, decât poate în lățime
” (Întoarcerea regelui, p. 48). Pippin este tânăr – cam cum ar fi un om de douăzeci și nouă de ani – și este limpede că se asteaptă să devină mai solid odată cu trecerea anilor. Totuși se înșelase în legătura cu creșterea în înălțime (v. mai sus, băutura enților).

Producătorii de film și unii ilustratori obișnuiesc să îl înfățișeze pe Sam Gamgee ca fiind gras. În poveste nu apare nicăieri vreo aluzie cum că Sam ar fi gras. Dimpotrivă, fiind un hobbit tânăr (care și munceste mult), cel mai probabil are o condiție fizică mai bună decât a tuturor celorlalți. În ilustrațiile Paulinei Baynes reprezentând Frăția, realizate pe când Tolkien era în viață, cei patru hobbiți au aproximativ aceeași conformație. În filmul Cele două turnuri, Gollum îl numește pe Sam „hobbit tâmpit și gras” (ceea ce mereu stârnește râsete). În carte, Gollum îl numește pe Sam „necinstit”, „bădăran”, „bănuitor”, „nu prea drăguț” și „Sssscârbosss”, de câteva ori chiar și „neghiob”, considerându-l, de asemenea, prost și încet (din fericire, în mod eronat). Dar niciodată „gras”.

De ce e Sam făcut gras? Poate din cauza „watsonizării”. În filmele Sherlock Holmes (nu în cărți), Watson apare uneori ca un neghiob durduliu și împiedicat, aparent de dragul umorului ieftin (lui Sean Astin, care joacă în filme rolul lui Sam, agentul său i-a spus că ori se îngrașă, ori rolul său va fi luat de către un „tip gras din Anglia”, care se spune că ar fi fost comedianul Johnny Vegas. În ciuda faptului că este un comedian bun, gândul că Peter Jackson și
l-ar fi putut imagina în rolul lui Sam Gamgee este înfricoșător. Totusi, Sean a luat conștiincios în greutate  și i-a spus unui intervievator că s-a oprit atunci când a realizat că PJ ar fi fost mulțumit dacă ar fi continuat să se îngrașe la nesfârşit. În film nu se explică de ce acel Sam are aproximativ aceeași greutate atunci când pleacă din Hobbiton și atunci când ajunge la Muntele Osândei după câteva săptamâni de semi-inaniție. Cu toate acestea, deși creatorii filmelor l-au făcut pe Sam corpolent, măcar nu l-au făcut neghiob.

[citate din Frăția Inelului şi Întoarcerea regelui, Editura RAO, 2004]

Există și orci femei?

Da, deși modul în care reproducerea orcilor în Isengard a fost reprezentată în filmele lui Peter Jackson a lansat impresia destul de stranie cum că orcii ar fi creați în coconi. Primii cititori ai Stăpânului Inelelor nu erau nici ei mai lămuriți. Unii dintre cititori au înțeles din comentariul lui Gandalf – „I must rest here for a moment, even if all the orcs ever spawned are after us” (LOTR 50 AE, p. 327) (ro – „Trebuie să mă odihnesc aici un pic, chiar dacă toți orcii zămisliți vreodată sunt pe urmele noastre” – Frăţia Inelului, p. 455) – că orcii se reproduc asemenea peştilor, depunând icre. Totuşi, s-au făcut cam multe interpretări pentru un comentariu al lui Gandalf care, să ne amintim, a fost făcut în condiții de presiune extremă după un duel al minților între el și Balrogul din Minele Moriei. Mai târziu, la bătălia de la Cetatea Cornului / Hornburg, Gamling se referă la făpturile jumătate orci, jumătate spiriduși (goblin, în engleză) (Cele două turnuri, 175), iar ulterior, în Isengard, Aragorn pomenește la rândul lui făpturile pe jumătate orci. Dacă e să le dăm dreptate lui Gamling și lui Aragorn, atunci aceste observații arată faptul că orcii aveau un sistem reproducător asemănător oamenilor.

Confirmarea vine dintr-o singură frază din Silmarillion, care afirmă că „ei trăiau și se prăseau asemenea copiilor lui Ilúvatar” (capitolul 3, p. 93). Mult mai multe informații pot fi culese dintr-un eseu reprodus în secțiunea „Myths Transformed” din Morgoth’s Ring (pp. 418-19). Din acesta aflăm că, în timpul domniei lui Morgoth, oamenii puteau fi puși să se împerecheze cu orcii, rezultând rase cu reprezentanți mai mari și mai inteligenți. Saruman a redescoperit această practică şi a repetat-o, ceea ce a dus la oameni-orci mai mari şi mai inteligenţi şi orci-oameni înşelători şi detestabili. De altfel, Tolkien dezvăluie în acest eseu că orcii nu erau nemuritori ci, din contră, trăiau mai puţin în comparaţie cu oamenii din rasele superioare, cum ar fi Edainii.

Tolkien nu descrie nicio femeie orc în textele pe care le-a publicat însă, într-o scrisoare din 1963, scoasă la vânzare în 2002, a menţionat acest subiect în răspunsul său către o anume doamnă Munby. Tolkien a spus că „trebuie să fi existat femei-orci. Dar, în poveştile în care foarte rar mai apar orci în altă ipostază decât cea de soldaţi în armatele conduse de seniori întunecaţi, fireşte că nu avem cum să aflăm multe despre vieţile lor. Nu se cunoşteau multe lucruri.”

[citate din The Lord of the Rings: 50th Anniversary Edition, 2004; Frăţia Inelului şi Cele două turnuri, Editura RAO, 2004; Silmarillion, Editura RAO, 2004; Morgoth’s Ring, 2002]

De ce Vulturii nu au dus Inelul direct pe Muntele Osândei?

Această întrebare a început să fie pusă din ce în ce mai des în ultimii ani, după ce spectatorii de film au fost martori la salvarea dramatică a lui Gandalf de pe Orthanc și a Purtătorilor Inelului de pe Muntele Osândei de către Vulturi, fără niciun motiv concret care să explice apariția acestora. Totuși, Tolkien a luat în considerare această întrebare de la bun început, mai ales după ce a citit primul scenariu pentru Stăpânul Inelelor în 1957. În acea adaptare, „lumea apelează la Vulturi la cea mai mică încercare” (Scrisoarea nr. p. 261). Autorul știa, însă, că Vulturii trebuiau folosiți rar pe parcursul povestii, pentru ca aceasta să nu își piardă din valoare.

În mitologia lui Tolkien, Vulturii sunt slujitorii lui Manwë, conducătorul Valarilor. În Silmarillion, Vulturii au fost trimiși de către Manwë să spioneze fortăreața lui Morgoth de la Thangorodrim și să apere Gondolin-ul de slujitorii lui Morgoth, iar în timpul căderii Gondolin-ului s-au străduit să-i protejeze pe elfi. Vulturii aveau sarcini de dinainte atribuite, așa că nu erau întotdeauna la dispoziția lui Gandalf.

Încă un argument care merită menționat este că un Vultur de o mărime care să-i permită să transporte pe cineva de statura unui om înalt ar fi fost o țintă sigură atât pentru arcașii orci, cât și pentru Nazgûlii zburători. Într-o misiune în care elementul cheie este discreția, trimiterea Inelului pe un Vultur uriaș nu este chiar cea mai rațională opțiune.

Bineînțeles, răspunsul final pentru cineva care pune această întrebare este acela că, dacă vulturii ar fi dus pur și simplu Inelul pe Muntele Osândei, atunci nu ar mai fi existat nicio poveste. Cine și-ar dori asta?

[citate din The Lord of the Rings: 50th Anniversary Edition, 2004]

În ce ordine ar trebui să citesc cărţile lui Tolkien?

Vezi pagina Ordinea citirii operelor

Silmarillion este dificil și mi-e greu să mă apropii de el. Aveţi vreun sfat?

După relativa simplitate a prozei din Hobbitul sau Stăpânul Inelelor, schimbarea spre stilul „biblic” și oarecum mai sobru din Silmarillion poate reprezenta un șoc pentru unii cititori.

Câteva remedii posibile:

  • Omiteți primele două secțiuni și începeți să citiți „Despre începutul zilelor“. După ce ați terminat cartea, întoarceți-vă să citiți cele două secțiuni peste care ați sărit: „Ainulindalë” si „Valaquenta”.
  • Luați notițe scurte despre personajele pe care le întâlniți si ajutati-vă de arborii genealogici de la finalul cărții.
  • Dacă ați citit Stăpânul Inelelor, reveniți la momentul în care Pas Mare relatează pe scurt povestea lui Beren și Lúthien (Frăţia Inelului, p. 275*), exact înaintea atacului de la Țancul Vremii. Apoi mergeți direct la capitolul „Despre Beren și Lúthien“ din Silmarillion.
  • Citiți Copiii lui Húrin, care este scrisă cam cu aceeași profunzime și în același stil ca Stăpânul Inelelor, însă este o versiune extinsă a aceleiași povești de bază ca „Despre Túrin Turambar”.
  • Unora dintre cititori le este greu să se obişnuiască cu stilul din Silmarillion. Încercaţi să citiţi secţiunea finală, „Despre Inelele puterii şi cel de-al Treilea Ev”. Aceasta rezumă câteva dintre evenimentele din Stăpânul Inelelor, însă este scris în acelaşi stil ca Silmarillion.
  • Dacă încă vă confruntați cu probleme, luați un exemplar al cărții Povești neterminate și citiți „Despre Tuor și sosirea lui în Gondolin“, poveste care face parte din Silmarillion, însă este scrisă în același stil și cu aceeași profunzime ca Stăpânul Inelelor.
  • Mulți au descoperit că le-a fost mai ușor să înceapă să citească ei înșiși Silmarillion după ce au ascultat versiunea audio integrală a cărții, citită de către Martin Shaw.

Și, cel mai important – stăruiţi, pentru că efortul vă va fi răsplătit cu nişte poveşti extraordinare!

[* Frăția Inelului, Editura RAO, 2004]

Pot să învăț să vorbesc sau să scriu în elfă?

Unele porţiuni din limbi sunt elaborate în detaliu, însă nu există o gramatică completă. Tolkien însuşi a spus că nu avea tragerea de inimă pentru a conversa în elfă, ceea ce a picat tocmai bine având în vedere că nici nu prea a creat multe subiecte de conversaţie, în afară, poate, de stele, copaci şi moarte. Totuşi, a scris poezii pe care le recita cu plăcere în mai multe limbi elfice, precum și câteva câteva fraze, cum ar fi salutul lui Frodo către Gildor, elen síla lúmenn’ omentielvo („o stea străluceşte la ceasul întâlnirii noastre”). Unii dintre pasionaţii de limbi scriu poezii scurte în elfă din acelaşi motiv. Tolkien a creat multe dialecte diferite de elfă, pe care a continuat să le modifice – era pasiunea sa. Celelalte limbi sunt mai puţin detaliate, deşi în Sauron Defeated se poate găsi ceva gramatică andûnaică (númenóreană).

Locurile de pornire dacă vreţi să începeţi să învăţati limbile lui Tolkien sunt Anexa E şi Anexa F la Stăpânul Inelelor (Întoarcerea Regelui), unde sunt descrise limbile, unde sunt descrise literele Tengwar şi Cirth şi unde apare un ghid de pronunţie. Mai multe informații, însoțite de exemplele de scriere ale lui Tolkien, găsiți în The Road Goes Ever On, o carte de muzică, împreună cu un CD cu câteva dintre cântecele lui Tolkien.

An Introduction to Elvish a lui Jim Allen a apărut acum mult timp însă reprezintă, încă, singura carte substanţială despre acest subiect. The Languages of Tolkien’s Middle-earth de Ruth Noel e un ghid mai schematic şi nu aşa de precis, însă reprezintă un punct de pornire.  Pentru cineva care a citit deja Stăpânul Inelelor si anexele, propunem și un vocabular concis în sindarină, compilat de Ken Chaij în seria noastră de broşuri Peter Roe, care ar putea servi ca ghid de referinţă. Frăţia Lingvistică a limbii Elfe are două jurnale dedicate limbilor lui Tolkien, Parma Eldalamberon şi Vinyar Tengwar. Acestea includ de multe ori materiale nepublicate din lucrările lui Tolkien şi au fost produse cu sprijinul lui Christopher Tolkien.

Toată viața sa, J.R.R.Tolkien a considerat că limbile pe care le-a inventat erau o plăcere, un obiect de studiu și o artă. Erau munca sa proprie, născută din cunoașterea acumulată treptat pe parcursul a peste 70 de ani. Nu s-a raportat la arta sa ca la o obsesie sau ca la un câmp de luptă. Un om cu convingeri puternice, s-a străduit, totuși, să aducă pace și echilibru în rolurile sale academice. Scopul său a fost înțelegerea profundă a ceea ce a studiat și a respectat munca altora.

Scriu o lucrare pentru școală. Povestiți-mi mai multe despre J.R.R.Tolkien!

Biografia autorizată, care este și una dintre primele apărute, încă este una dintre cele mai amănunțite și nu e greu de descifrat: J.R.R. Tolkien, O biografie, de Humphrey Carpenter. Aceasta ar trebui acompaniată de The Letters of J.R.R. Tolkien (Scrisorile lui J.R.R. Tolkien) de Humphrey Carpenter (şi Christopher Tolkien). Pentru mai multe detalii despre începutul vieții lui Tolkien, experiențele sale din timpul Primului Război Mondial și evoluția mitologiei sale, cea mai bună sursă este Tolkien and the Great War de John Garth. Cronologia alcătuită de Christina Scull și Wayne Hammond pentru cartea lor, J.R.R. Tolkien Companion and Guide, urmărește aproape zi cu zi viața și cariera lui Tolkien. Câteva dintre fotografiile de familie ale lui Tolkien sunt prezentate în minunatul The Tolkien Family Album de John și Priscilla Tolkien.

Dacă sunteți interesați de arta lui Tolkien, cele mai bune cărți sunt Tolkien: Artist and Illustrator și The Art of the Hobbit, de Wayne G. Hammond & Christina Scull. Dacă îl studiați pe Tolkien la un nivel mai înalt, este esențial să începeți cu The Road to Middle-earth a lui Tom Shippey. Aruncați o privire asupra paginii Bibliografie pentru o listă cu mai multe sugestii.

Îmi puteți recomanda niște cărţi care l-au inspirat pe Tolkien?

De curând, două edituri întreprinzătoare (de limbă engleză, evident) au pus la dispoziţie serii cu operele care i-ar atrage pe cititorii interesaţi de sursele de inspiraţie ale lui Tolkien.

La Penguin Books se găsesc cinci volume cu introduceri amănunțite, cu subtitlul de Legende din Nordul Antic:

  • Beowulf– o traducere în versuri de Michael Alexander
  • The Elder Edda– traducere de Andy Orchard
  • The Saga of the Volsungs– traducere de Jesse L. Byock
  • Sir Gawain and the Green Knight– traducere de Bernard O’Donoghue
  • The Wanderer: Elegies, Epics, Riddles– traducere de Michael Alexander

Totodată, Tolkien’s Bookshelf au compilat ediții mai puțin academice. Acestea conțin texte de la sfârșitul secolului al XIX-lea care se poate să-i fi fost cunoscute lui Tolkien. Câteva conțin ilustrații ale unora dintre cei mai populari ilustratori ai vremii, iar toate introducerile sunt scrise de către autoarea Cecilia Dart-Thornton. Lista completă este:

  • The Song of the Nibelungs (Cântecul Nibelungilor) de William Macdougall, ilustrații de Margaret Armour
  • The Poetic Edda, traducere de Olive Bray, ilustrații de William Gershom Collingwood
  • The Story of the Glittering Plain de William Morris, ilustrații de Walter Crane
  • The Red Fairy Book de Andrew Lang, ilustrații de Henry Justice Ford
  • The Princess and the Goblin (Prințesa și goblinii) de George MacDonald, ilustrații de Jessie Wilcox Smith
  • The Saga of Eric Brighteyes de H. Rider Haggard, ilustrații de Lancelot Speed
  • The Dragon Ouroboros  de E.R. Edison, ilustrații de Keith Henderson
  • The Book of Wonder and the Last Book of Wonder de Lord Dunsany, ilustrații de S.H. Sime
  • The Story of King Arthur and his Knights (Povestea regelui Arthur și a cavalerilor săi), scrisă și ilustrată de Howard Pyle
  • Grimm’s Fairy Tales (Poveștile Fraților Grimm), în traducerea lui Lucy Crane, ilustrații de Walter Crane

De ce este J.R.R. Tolkien aşa de popular?

E o întrebare destul de grea. La sfârşitul mileniului trecut, Stăpânul Inelelor a fost votat pe locul 1 într-un sondaj condus de Waterstone care îşi propunea să desemneze cartea secolului. Acest „rezultat şoc” a fost susţinut mai târziu de sondajele iniţiate atât de Folio Society cât şi de campania Big Read a celor de la BBC (2003). Tolkien era un scriitor bun, care întelegea cum funcţionează mecanismul lingvistic din interior. Oferind atât de multe detalii despre făpturile fantastice şi situându-şi personajele în cadre şi situaţii credibile, este aproape imposibil ca poveştile sale să nu fie acceptate de aproape toţi cititorii deschişi la minte şi cu imaginaţie. Tolkien oferă o mulţime de informaţii pentru a crea contextul întamplărilor din scrierile sale, iar oamenii sunt de părere că Stăpânul Inelelor oglindeşte tot felul de dileme care aparţin atât lumii contemporane, cât şi celei ale imaginaţiei. Se mai spune că grijile lui Tolkien în ceea ce priveşte mediul înconjurător coincid cu revoluţia contraculturală de după anii 1960. Tom Shippey vorbeşte despre popularitatea lui Tolkien în cartea sa, Author of the Century, în care care aduce argumente pentru valoarea literară a lui Tolkien – merite care au fost de multe ori nerecunoscute de către grupările literare.

A câştigat J.R.R. Tolkien vreun premiu pentru cărţile sale?

Tolkien a câştigat puţine premii în timpul vieţii sale. Premiile oferite pentru cărţi nu erau aşa de comune ca în zilele noastre şi, chiar şi astăzi, ele rareori arată ce cărţi vor deveni clasice.

În aprilie 1938, Hobbitul a primit premiul acordat de către New York Herald Tribune pentru cea mai bună poveste pentru copii din acea vreme (Scrisorile lui J.R.R.Tolkien, scrisoarea 28).

În 1957, Stăpânul Inelelor a câștigat Premiul Internațional pentru Literatură Fantastică la a 15-a Convenție Internațională de Science Fiction. Ca moment de interes istoric, acest premiu a precedat „explozia pieţei” din anii 1960 şi i-a stârnit interesul realizatorului de film Forrest Ackerman, care a vrut să adapteze povestea pentru micul ecran (Scrisorile lui J.R.R.Tolkien, scrisoarea 202).  Nu este adevărat ceea ce se spune uneori, şi anume că, până să fie publicată în SUA în format tipărit, cartea era puţin cunoscută.

Tolkien a spus că statueta cu racheta i se părea absurdă, însă speech-urile de la convenţie au fost „cu mult mai inteligente”. A păstrat statueta, care aparţine încă familiei.

Hobbitul a fost câștigător al Premiului Keith Barker pentru Cartea Mileniului (Keith Barker Millennium Book Award Winner), acordat în 2000 de către Youth Libraries Group, School Library Association şi Schools Library Group pentru cea mai importantă carte pentru copii publicată între 1920 și 1939. Această medalie, un premiu singular acordat în memoria bibliotecarului Keith Barker, a fost înmânată sub egida CILIP, the Chartered Institute of Librarians and Information Professionals, care acordă prestigioasa Medalie Carnegie în Regatul Unit.

Hobbitul nu a câştigat medalia Carnegie în anul publicării, pierzând la mustaţă în faţa romanului The Family from One End Street de Eve Garner. De cartea lui Eve Garner, deși minunată pentru acea perioadă, puţini îşi amintesc acum.

Hobbitul a fost numit, de asemenea, „Cel mai important roman al secolului al XX-lea (pentru cititori mai în varstă)” în sondajul „Cărţile pentru copii ale secolului”, realizat de publicaţia Books for Keeps din SUA.

Silmarillion a câştigat în 1997 Premiul Locus. Locus este o publicaţie de renume din SUA care tipăreşte lucrări stiinţifico-fantastice şi fantastice.

J.R.R.Tolkien a mărturisit în eseul „English and Welsh”:

„…singurul premiu pe care l-am câştigat vreodată (nu aveam decât un singur rival) [a fost] Premul Skeat pentru limba engleză la Colegiul Exeter…”

A cheltuit premiul în bani pe cărţi despre limba galică medievală.

Premii personale:

Pe partea academică, Tolkien nu şi-a„luat doctoratul” vreodată, aşa cum se spune uneori în zilele noastre – era prea ocupat să lucreze la acele chestiuni despre care oamenii îşi fac în mod normal lucrările de doctorat – dar i-a fost oferit un Doctorat in Litere (D. Litt.) şi Filosofie de către Universitatea din Liège, Belgia, în 1954 şi, similar, un
D. Litt de către Universitatea din Dublin, Irlanda, în acelaşi an. În ambele cazuri, motivul a fost contribuţia sa în domeniul filologiei şi a literaturii medievale în general, precm şi serviciile aduse Universităţii, în special ca examinator şi cercetător.

(Bineînţeles, acestea nu au fost pentru operele sale literare. Stăpânul Inelelor abia începuse să fie pus în circulaţie, deşi el observase puţin uluit că în Belgia era recunoscut în facultate şi drept „creatorul lui Monsieur Bilbo Baggins”, întrucât Hobbitul fusese publicat încă din 1937 şi era destul de bine cunoscut.)

În 1972, cu un an înainte de moarte, lui J.R.R. Tolkien i-a fost acordată distincţia C.B.E. (Commander of the Order of the British Empire) pentru contribuţiile aduse în domeniul literaturii şi (chiar mai important pentru el, probabil) i-a fost acordat un Doctorat de onoare în Litere la Universitatea din Oxford pentru contribuţiile în domeniul filologiei. Până la sfârşitul zilelor sale, Tolkien nu s-a înscris la niciun doctorat, în ciuda faptului că lucrase la un nivel mult mai înalt şi a deţinut trei preşedinţii profesorale pe parcursul vieţii.

În Marea Britanie, titlul de „Profesor” se referă la o poziţie academică specifică şi superioară sau la o preşedinţie mai degrabă decât la un post obişnuit de profesor titular sau cu un grad superior.

Al treilea prenume al lui Tolkien, „Reuel”, e neobișnuit. De ce a fost botezat așa?

În scrisoarea 309, Tolkien scrie: „Acesta a fost (mi se pare) prenumele unui prieten al bunicului meu. Familia credea că era franţuzesc (ceea ce, ca formă, ar fi posibil); dar, dacă într-adevăr așa este, atunci este o coincidenţă bizară că apare de două ori in V[echiul] T[estament] ca nume alternativ, rămas neexplicat, pentru socrul lui Moise, Ietro. Toţi copiii mei şi copiii copiilor mei, şi copiii acestora poartă acest nume.”

Şi tatăl lui Tolkien, Arthur, a purtat acest nume, aşa că bunicul în cauză trebuie să fi fost John Benjamin Tolkien, care i-a oferit numele (fără să îl poarte el însuşi). Nu este limpede de ce familia era aşa de ataşată de acest nume, iar din comentariile lui Tolkien reiese că nici el nu avea un răspuns clar.

„Dicţionarul Oxford pentru nume de botez” (The Oxford Dictionary of First Names) de Hanks şi Hodges oferă explicaţia “m. nume biblic (în ebraică, „prietenul lui Dumnezeu”), aparţinând unui personaj menţionat într-o genealogie”. În „Cartea Oxford a numelor creştine englezeşti” (The Oxford Book of English Christian Names), Withzcombe nu îl menţionează deloc, ceea ce înseamnă că în Anglia nu a fost folosit ca prenume în trecut. În „Dicţionarul numelor de familie englezeşti” (A Dictionary of English Surnames), Reaney şi Wilson listează forma Revel, care provine din numele francez Revel(l) și variantele sale (una dintre ele fiind Reuel), cu sensul de „sportiv”, „destrăbălat” sau „rebel” în franceza veche, la origine din latină, însemnând „rebel”.

Aşadar, numele biblic Reuel (presupunând că este evreiesc) şi franţuzescul Revel sunt două nume diferite şi fără legatură între ele, iar ambele sunt o posibilitate. Ca nume de familie, Revel ar reprezenta forma corectă, iar Reuel (din secolul al XI-lea), una dintre acele forme bizare care rezultă prin ortografierea literei „u” ca „v” sau invers. Întrucât Tolkien nu menţionează nimic despre înclinaţiile biblice ale bunicului său și nici dacă acesta avea vreun prieten pe care să-l cheme Revel (sau Reuel) și care să fi scris nu foarte descifrabil, nu suntem nici noi mai lămuriţi.

Familia folosea pronunţia „RU-ăl”.

Credinţa iudaică susţine că, dacă împărtăşeşti acelaşi nume cu o altă persoană, atunci faptele tale bune îi sunt transferate şi acesteia. Prin urmare, e interesant că acest prieten (al bunicului lui Tolkien) e posibil să fi fost suficient de special încât să primească faptele bune ale întregii familii Tolkien!

Pe atunci, membrii familiei Tolkien erau, de regulă, creştini protestanţi convinşi, însă numirea unui copil după o rudă sau un prieten reprezintă de multe ori un omagiu sau o legatură spirituală, aşa că tizul era, probabil, cineva important pentru John Benjamin Tolkien. În afară de acestea, motivul din spatele acestui nume neobişnuit reprezintă un mister.

Silmarillion va fi adaptat vreodată pentru cinema sau într-un serial TV?

Nu. Cel puțin, nu în viitorul apropiat. Bineînțeles, Hobbitul și Stăpânul Inelelor au fost adaptate până acum de mai multe ori. Acest lucru a fost posibil în 1969, odată cu înțelegerea dintre editorii lui Tolkien (Allen & Unwin) și United Artists, care au cumpărat drepturile de adaptare atât pentru Hobbitul, cât și pentru Stăpânul Inelelor.

Drepturile de adaptare pentru Silmarillion nu au fost vândute până acum, și rămâne puțin probabil să fie vândute vreodată. Totuși, în Stăpânul Inelelor apar câteva frânturi din poveștile din Silmarillion – majoritatea prin cântecele și poeziile recitate de către personaje, dar și în Anexe – așa că este posibil ca un studio de film să se strecoare printre limitele impuse de drepturile de autor și să adapteze aceste fragmente.

Se speculează că drepturile de autor pentru Silmarillion expiră în 2043 și că atunci oricine va putea realiza o adaptare. Conform legii din Regatul Unit, protecția prin drepturi de autor este valabilă 70 de ani de la moartea autorului (Tolkien a murit în 1973). Totuși, în cazul în care Christopher Tolkien este considerat unul dintre autorii operei (este numit „editor”), atunci protecția prin drepturile de autor se va extinde încă 70 de ani de la moartea sa. Cu toate că legislația este, așadar, puțin ambiguă, este clar că Silmarillion nu va intra în domeniul public încă mult timp de acum încolo.

Pot să contactez Reședința Tolkien și/sau pe editorii lui Tolkien?

Sigur. Probabil că cel mai bun mod ar fi să folosești formularul de contact de pe website-ul reședinței. Ca alternativă, le poţi trimite o scrisoare.

Toate întrebarile legate de familia Tolkien ar trebui adresate Reședinței Tolkien.

Reședința Tolkien

Maier Blackburn
Prama House
267 Banbury Road
Oxford
OX2 7HT
United Kingdom
e-mail: info [la] maierblackburn.com

Editorii

David Brawn
Publishing Director, Tolkien
HarperCollins Publishers Ltd.
77-85 Fulham Palace Road
Hammersmith
London W6 8JB
United Kingdom

Cum pot înființa propria mea societate Tolkien?

În primul rând, e bine să știi că există deja una în România: doar pe pagina acesteia te afli! Spune-i societate, club, grup, sfat sau asociație. Și am avut și noi un început, foarte modest, după ce am aranjat o întâlnire la o cafenea, prin 2011.

Noi suntem prima și, deocamdată, singura Societate Tolkien în România – și cam singura care poate purta acest nume. Nu ar fi nicio problemă să mai existe una, dar mai grozav ar fi să vă alăturați, formal, nouă, ca o ramură a Societății Tolkien din România. Este o chestiune de alegere personală.

Pentru început, dacă poți găsi trei cititori ai lui Tolkien care sunt de acord să ia masa împreuna și să se întâlnească ocazional, veți fi pus deja bazele unei grupări Tolkien locale.

Recomandați-mi câteva cărți/idei bune pentru momentele în care citesc cărțile lui Tolkien 

Beowulf, Saga Volsunga, orice a scris William Morris în proză;  poveștile cu Curdie ale lui George MacDonald; o harpă sau chitară, dacă se întamplă să cânți la vreuna dintre ele. Vin roșu, bere și, bineînțeles, o pipă, dacă îți place să fumezi. Vreme englezească. Mere (nu acelea care parcă ar fi cauciuc atunci când mușcați din ele). Un prieten, dacă îți place să citești cu glas tare. „Plictisit de inele”, dacă ai o minte distorsionată. The Road Goes Ever On de Swann și Tolkien, dacă poți cânta la pian și citi partituri muzicale. O trusă de pictură și dorința obsesivă de a desena hărți. Lumina focului și un fotoliu confortabil. Orice munte.

Unde pot găsi hărți ale Pământului de Mijloc?

Pe lângă cele incluse în cărți, de-a lungul anilor au fost publicate mai multe hărți.

Următoarele volume conțin lucrări grafice ale lui John Howe și includ o broșură a lui Brian Sibley:

  • There and Back Again: The Map of Tolkien’s Hobbit  [Într-acolo și din nou înapoi: Harta Hobbitului lui Tolkien] – pentru Hobbitul
  • The Maps of Tolkien’s Middle-earth [Hărțile Pământului de Mijloc al lui Tolkien ] – pentru Stăpânul Inelelor
  • The Map of Tolkien’s Beleriand: and the Lands to the North [Harta Beleriandului lui Tolkien: și tărâmurile din nord] – pentru Silmarillion

A Map of Middle-earth [O hartă a Pământului de Mijloc ], de Pauline Baynes a fost realizată în urma consultărilor cu Tolkien și publicată pentru prima oară în 1970. Deși a fost republicată de câteva ori, poate fi greu de găsit.

An Atlas of Middle-earth al lui Karen Wynn Fonstad este una dintre publicațiile preferate ale cititorilor. The Journeys of Frodo al Barbarei Strachey urmărește pas cu pas întamplările din Stăpânul Inelelor.

Și Weta Workshop a realizat reproduceri ale hărților care se găsesc în cărți.

Nu există nicio hartă separată care să înfățișeze Pământul de Mijloc la Răsărit de Mordor sau la Miazăzi de Gurile Anduinului.